MAE a fost, este şi va fi unul dintre cele mai complexe ministere din România, datorită faptului că în multe domenii este integrator de politici elaborate şi dezvoltate de către alte ministere care au competenţe pe planul relaţiilor internaţionale. MAE trebuie să fie în permanenţă o intefaţă între primul – ministru, Preşedinte şi Parlament. În cazul în care vreunul din aceşti actori instituţionali intră în conflict cu ministerul sau nu există convingerea că o colaboare onestă nu este posibilă, motoarele se gripează imediat, iar natura deciziilor are de suferit. Desigur, nu există o politică externă ideală, în care toţi actorii acţionează raţional, iar deciziile sunt luate doar prin consens. Ştiinţa politică poate elabora un astfel de model ideal şi calcula deviaţiile de la acesta, pornind de la definiţia interesului naţional într-un anumit context. Pentru a evalua ultimele evoluţii din politica noastră externă, de la preluarea mandatului de către ministrul Marga, avem nevoie de a vedea cum anume este definit interesul naţional. Dincolo de fabulaţii şi ipoteze, evaluarea politicii externe în funcţie de scopul care se urmăreşte este greu de realizat şi asta datorită faptului că programul de guvernare al cabinetului Ponta este foarte vag din această perspectivă. Nici audierea ministrului Marga în Parlament cu ocazia investirii sale în funcţie nu ne este de mare ajutor, gafele şi elucubraţiile debitate cu acel prilej fiind mai degrabă marca necunoaşterii decât a unei intenţii de a schimba sau menţine cursul politicii noastre externe. Numirile ulterioare în funcţii decizionale nu au făcut decât să confirme că avem de-a face cu chestiuni conjuncturale, de promovare a unor persoane pe criterii strict politice, ceea ce nu ne oferă indicii asupra cursului de politică externă pe care cabinetul Ponta doreşte a-l promova.
În lipsa unui reper clar, respectiv cum se raportează guvernul la obiectivele de politică externă ce traduc o anumită viziune asupra interesului naţional, nu putem decât să constatăm că asistăm la punerea în discuţie a unei chestiuni fundamentale, legată de reprezentarea la Consiliul European. În anii de după decembrie 1989 a mai existat un singur eveniment comparabil de divergenţe majore privind politica externă : episodul în care Călin Popescu Tăriceanu, în calitate de prim – ministru şi Teodor Atanasiu, ministrul apărării, anunţau decizia retragerii trupelor româneşti din Irak, fără a exista o consultare prealabilă cu Traian Băsescu. Asemănarea cu actuala situaţie este că şi atunci avea loc o coabitare Preşedinte – prim – ministru. Deosebirea este că la vremea respectivă aceste divergenţe, fiind legate mai mult de securitate ca parte a politicii externe, au fost mediate şi rezolvate în CSAT. Disputa privind reprezentarea în Consiliul European nu poate fi rezolvată pe aceeaşi cale, aspectul de securitate fiind în acest caz dacă nu absent, măcar mai puţin evident. Neexistând mecanismul instituţional care să ofere cadrul unei posibile medieri, disputa actuală are toate şansele să se perpetueze.
Asistăm prin urmare la cea mai divergentă poziţionare pe o temă de politică externă a actorilor cu atribuţii în domeniu, cu puţine şanse de a fi rezolvată raţional, agravată de o altă falie la nivelul celor două ramuri ale puterii executive, cea care priveşte definirea interesului naţional şi a felului în care acesta poate fi pus în practică. Interesant este că în această dispută ministrul de externe, aflat în poziţia optimă pentru a înclina balanţa în favoarea interpretării oferite de primul – ministru, a oferit atitudini mai degrabă oscilante. Să nu fi înţeles domnul Marga miza jocului politic, să aibă de rezolvat chestiuni mai importante decât aceasta ? Greu de crezut. Explicaţia acestei atitudini este dată de faptul că această problemă a participării la Consiliul European are mai puţin de-a face cu problema reprezentării României în exterior, ci este legată de însăşi natura regimului politic. Andrei Marga a înţeles că este o problemă pe care o vor rezolva protectorii domniei sale şi a decis că este mai înţelept să stea mai pe margine, să se ocupe de tot felul de chestiuni conexe, cum ar fi enumerarea alternativelor cu privire la soarta ambasadorului Siriei, în logica îndepărtării deciziei cât mai departe de ministerul pe care îl păstoreşte.
Cei care au redactat Constituţia României în 1991 nu erau deloc familiari cu felul în care funcţionează Consiliul European, iar la revizuirea din 2003 nu s-a luat în calcul varianta unei coabitări la nivelul executivului. Chiar şi în această situaţie, nu este nevoie ca în Constituţie să se scrie «Preşedintele participă la Consiliul European » sau « Primul – ministru participă la Consiliul European ». Avem suficiente temeiuri pentru a afirma cine reprezintă România la Consiliul European chiar şi pe baza actualelor norme constituţionale. Nici o Constituţie a statelor membre UE nu afirmă explicit cine participă la Consiliul European.
Tratatul privind Uniunea Europeană, în versiunea Tratatului de la Lisabona (art. 9B, alin. 2), reluând o prevedere mai veche din tratate, precizează că în cadrul Consiliului European sunt reprezentaţi « şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ».
S-ar putea face următorul raţionament : dacă Tratatul nu oferă o soluţie şi dacă în Constituţie nu avem nici una, înseamnă că atât Traian Băsescu, cât şi Victor Ponta au dreptate ? Preşedintele, ca şi primul – ministru au dreptul să participe în egală măsură la Consiliul European şi din acest motiv trebuie să aibă o înţelegere prealabilă ? Răspunsul este negativ. Tratatele europene ne dau un răspuns clar, chiar dacă acesta nu este atât de explicit încât nimeni să nu suspecteze lipsa de bună credinţă a celor care nu îl acceptă.
Interpretarea prevederii de mai sus din Tratat se poate face prin raportare : a) la voinţa Părinţilor Fondatori, a statelor care au întemeiat mecanismul Consiliului European şi b) la atribuţiile acestuia. Să analizăm pe rând cele două metode de interpretare.
Tratatul de la Roma a fost semnat de :
« Maiestatea Sa Regele Belgiei, Preşedintele Republicii Federale Germane, Preşedintele Republicii franceze, Preşedintele Republicii italiene, Alteţa Sa Regală Marea Ducesă de Luxemburg, Maiestatea Sa Regina Țărilor de Jos ».
Cu alte cuvinte, trei suverani ai unor monarhii constituţionale, doi preşedinţi ai unor regimuri semi – prezidenţiale (Franţa şi Italia), un preşedinte al unui regim parlamentar (Republica Federală Germania). Pentru participarea la Consiliul European, suveranii au delegat reprezentarea persoanei care reprezintă în cel mai înalt grad executivul, respectiv primul – ministru, în timp ce preşedinţii aleşi în mod direct şi-au asumat reprezentarea ţărilor pe care le conduceau. S-a stabilit astfel o regulă ce nu a mai fost necesar să fie codificată : participă la Consiliul European acea persoană care are cea mai mare legitimitate, respectiv cel mai mare număr de voturi. Într-un regim semi – prezidenţial, preşedintele este cel care are o asemenea legitimitate, fiind ales direct. Într-un regim parlamentar, primul – ministru are legitimitatea maximă, fiind reprezentantul unei majorităţi parlamentare aleasă prin vot, iar preşedintele, fiind ales de Parlament, are o legitimitate mai redusă.
De ce este necesar ca la Consiliul European să participe persoana care are cea mai mare legitimitate, rezultat al votului popular ? Pentru a răspunde la această întrebare, folosim cea de-a doua metodă despre care am afirmat că ne ajută la interpretarea dispoziţiilor din Tratat referitoare la reprezentarea în Consiliul European.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
