Puține au fost contribuțiile cu adevărat esențiale la interpretarea direcțiilor majore ale transformărilor contemporane și în special ale fenomenului totalitar de extremă stânga. În acest sens, cred că nu exagerez spunând că volumul “Noua dezordine mondială” datorat lui Kenneth Jowitt (vreme de decenii profesor de stiinte politice la Universitatea California din Berkeley, în prezent senior fellow la Hoover Institution) este o asemenea lucrare deschizătoare de drumuri. În mod normal, pentru publicul românesc, numele lui Jowitt nu ar mai avea nevoie de prezentări speciale, întrucât avem de-a face cu unul dintre cei mai rafinați cunoscători și analiști ai fenomenului comunist (și nu numai) românesc în convulsionatul secolul douăzeci. Din păcate, au trebuit să treacă douăzeci de ani ca această carte fundamentală pentru întelegerea leninismului și a moștenirii sale să fie tradusă în limba română. Cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și datorită entuziasmului editurii Curtea Veche, am bucuria de a include volumul lui Jowit în titlurile publicate în colecția „Constelații”. Mulțumiri speciale doamnei Doina Jela, redactoarea de carte, și lui Bogdan Cristian Iacob, coordonatorul științific al volumului.
Pentru început voi schița o sumară bibliografie a contribuțiilor lui Ken Jowitt. La începutul anilor ’70, după un stagiu de cercetare și documentare în România, Jowitt publică un volum spectaculos din perspectiva darului conceptualizării și al capacității de a surprinde nuanțele cele mai ezoterice ale discursului comunist–”Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, 1944–1965″ (University of California Press, 1971). Meritul cărții era că așeza discuția despre schimbările din România în registrul teoriei dezvoltării, dependenței și modernizării, văzând în tendințele autonomiste ale comuniștilor români un element de căutare și chiar de consolidare a unei atât de problematice legitimități. Mai târziu, sub coordonarea lui Jowitt și incluzând notabile contribuții ale profesorilor Keith Hitchins și Virgil Nemoianu, avea să apară un volum colectiv consacrat marilor dezbateri interbelice din România privind problemele construcției instituționale și ale polemicii dintre direcțiile tradiționaliste și cele liberaliste. În același timp, Jowitt a desfășurat o febrilă activitate teoretică publicând în principalele reviste academice studii pe tema mobilizării și participării, a culturii politice a leninismului interpretat drept „impersonalism carismatic“, a neotradiționalismului brejnevist, a societății parazitare și corupției ordinii comuniste în anii ’70 și ’80. (…)
Subtitlul “Noii dezordini mondiale” indică în mod clar intenția demersului analitic al lui Kenneth Jowitt: extincția leninismului. Pentru el, marile seisme simbolizate de anul revoluționar 1989 fac parte dintr-o mutație genetică, dintr-un proces echivalent cu ceea ce în paleogeneză s-ar numi extincția în masă a unei specii (de pildă, aceea a dinozaurilor). Dar acest fenomen care privește sfărâmarea unei întregi civilizații, cu ordinea sa valorică și instituțională, cu cutumele și ritmurile sale, cu noțiunea ei specifică despre timpul social, nu se derulează fără a lăsa în urmă vestigii dintre cele mai diverse. Meritul cărții lui Jowitt este că respinge tentația atât de facilă a unui triumfalism occidentalist. Spre deosebire de Francis Fukuyama, de exemplu, sau întreaga cohortă de tranzitologi, Jowitt de la început nu a fost convins că umanitatea a ajuns, de o manieră marxistă sau hegeliană, la acel prag al reconcilierii cu sine în figura democrației liberale. El a diagnosticat exemplar faptul că o lume fără leninism nu era neapărat și una a păcii eterne.
Interpretarea propusă de Jowitt pentru prăbușirea comunismului este deopotrivă originală și incitantă. Pentru el, regimurile leniniste erau definite de primatul principiului luptei de clasă, deci de o organizare belicoasă și dictatorială, de pretenția omniscienței din partea grupului hegemonic și de monopolul puterii exercitat de partidul comunist ca unic depozitar al autorității publice. Sfera vieții private era astfel asfixiată de un imperialism ideologic exercitat inflexibil de o elită autodesemnată drept purtătoare de cuvânt a necesității istorice. Această arhitectură a fost zguduită din temelii de acțiunile liderilor reformiști, de la Hrușciov la Gorbaciov. Pe acesta din urmă, Jowitt îl consideră, într-un remarcabil eseu, drept un continuator al menșevismului, în sensul că a îndrăznit să pună sub semnul întrebării dogmele considerate infailibile în organizația de tip leninist. În accepția lui Jowitt, cauzele ultime și fundamentale ale dezagregării ordinii leniniste au fost: dezavuarea de către Hrușciov a războiului de clasă și proclamarea doctrinei nonleniniste a „statului întregului popor“; neotradiționalizarea sub Brejnev a culturii politice sovietice prin dispariția elementului mesianic din ideologie și instaurarea unei venalități fără precedent în rândurile unei tot mai corupte clase politice; epopeea Solidarității în Polonia și apariția unei clase național-revoluționare, precum și relativizarea de către Gorbaciov a partidului absolutist lăsat moștenire de către Lenin. Pe lângă aceste patru cauze „totale“, Jowitt numește și un număr de cauze „parțiale“, între care, încheierea conflictului cu China și reorientarea elitei sovietice spre insolubilele probleme interne; efectul descurajant al Inițiativei de Apărare Strategică a președintelui Reagan și, mai ales, conștientizarea impasului economic și, în special, tehnologic al Uniunii Sovietice și aliaților ei.
Totodată, Jowitt tratează în chip convingător această tensiune dintre orientările civice și cele etnice, arătând că în fostele state dominate de regimuri leniniste a exista, mai ales în primul deceniu psot-comunist, prea puțin sprijin religios și cultural pentru comportamentul tolerant și bazat pe autoîncrederea individuală. Problema este că o astfel de orientare este intră în competiție cu grupuri antiseculare, anticivice, etnocentrice, ostile valorilor liberale și principiului autonomiei civice, manifestate adeseori în formele numite de Jowitt ale „mișcărilor de furie“ (movements of rage). Răspunsul lui la aceste tulburătoare dileme a fost cât se poate de direct și, cred eu, realist. Șansa Europei de Est era să nu fie abandonată de către Vestul continentului, ci dimpotrivă, trebuia să adoptată. El a anticipat faptul că nu separarea sau izolarea Europei de Est era calea spre calmarea tensiunilor mai susmenționate. Europenizarea fostului lagăr socialist a fost soluția pentru evitarea continuei „balcanizări” a ei, cu sângeroase conflicte locale și regionale. În cadrul conferinței din 2009, Jowitt a afirmat că accederea țărilor foste comuniste la Uniunea Europeană și NATO a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat Europei centrale și de est în ultimii 400 de ani.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
