In aceste zile statele mediteraneene ale Europei – Grecia, Italia, Spania, Franta – au declansat o fronda impotriva politicii de austeritate promovate de Germania. Acest nou curent pare ca este stimulat de noul presedinte al Frantei, Francois Hollande.
Domnul Hollande pretinde ca va obtine crestere economica prin relaxarea politicii de austeritate promovate de Germania, cresterea taxelor si a angajatilor bugetari in Franta. In plus, el cere emiterea de obligatiuni in numele UE, deci al tuturor statelor membre in solidar.
Abordarea aceasta este o retorica populista a statelor in dificultate, care incearca sa se agate de cele cu finante mai sanatoase in speranta de a-si rezolva problemele proprii. Abordare este scandaloasa si iresponsabila in contextul actual, si iata de ce.
Boala deficitului si pilula inflationista
Citim aproape zilnic despre deficitul bugetar, despre asa-zisul succes al unei noi emisiuni de obligatiuni guvernamentale. Folosind analogia cu bugetul unei familii, ca si in unele postari anterioare, traducerea acestui limbaj sofisticat, care-l ameteste pe cetateanul mediu, este foarte simpla: e ca si cum cheltuiti permanent mai mult decat veniturile pe care le aveti, si nu pentru mica afacere a familiei sau pentru o alta investitie, ci pentru a va cumpara de mancare si a plati intretinerea.
Similar, guvernul cheltuie mai mult decat suma taxelor pe care le colecteaza si se imprumuta permanent pentru a plati salarii si pensii. Vezi aici povestea cu “reintregirea”salariilor bugetarilor, care a devenit prioritate nationala. Dupa cum au spus politicienii din tot spectrul, nu conteaza ca nu avem bani, platim oricum.
Ceea ce se trece foarte usor cu vederea este ca toate aceste imprumuturi trebuie rambursate la un moment dat iar pana atunci trebuie sa platim dobanda la ele. Intram deci intr-un cerc vicios care isi amplifica la fiecare iteratie efectele negative: mai multe cheltuieli se sustin cu mai multe imprumuturi, la care se platesc mai multe dobanzi. Mai multe dobanzi inseamna o portiune mai mare din bugetul guvernului care, neavand bani pentru cheltuieli, se imprumuta in continuare si astfel intram intr-un nou ciclu de dificultati crescande.
Cheltuim deci din banii altora si aruncam problema in viitor. Cat timp banii pe care-i datoram altora nu sunt multi, e problema noastra, trebuie sa-i rambursam si creditorii se asteapta sa-si primeasca banii inapoi. Dar cand nivelul datoriei ajunge la un nivel la care nici creditorii nu mai spera sa-si primeasca toti banii inapoi, devine problema acestora. Ce se poate intampla in acest caz:
- Guvernul declara faliment. Aceasta optiune este indezirabila, deoarece genereaza probleme de reputatie si credibilitate. Cel pacalit este creditorul. Falimentul echivaleaza cu proasta gestiune si deci are un cost politic semnificativ pentru cel care ajunge in aceasta situatie. E de asteptat ca aceasta sa fie o solutie de ultima instanta.
- Guvernul tipareste bani cu care ramburseaza datoriile. Cu economia la un nivel, sa zicem, constant si cu mai multi bani in piata, deci cu un dezechilibru intre cerere (de produse si servicii) si oferta (de bani), guvernul genereaza inflatie. Inflatia erodeaza valoare banilor, deci puterea de cumparare a populatiei, dar si valoarea datoriilor. Cu alte cuvinte guvernul/politicienii, dupa ce au creat iluzia unei bunastari prin cheltuirea banilor creditorilor, ii plateste prin transferul de valoare de la populatie prin intermediul inflatiei. Cel pacalit este cetateanul, sedus (de cheltuielile facute) si abandonat (cu buzunarul golit de inflatie). Mecanismul acesta s-a aplicat nu o data in istorie. Spaniolii au generat inflatie cand, dupa cucerirea incasilor, au batut atata cantitate de bani in monede cu argintul luat de acolo incat valoarea acestora s-a diminuat drastic. Conditia pentru ca schema sa functioneze este ca guvernul sa poata emite moneda. Daca accesul la tiparnita este permis, inflatia este solutia preferata de guvernanti. Domnul Isarescu are controlul tiparnitei de lei, dar tarile din zona Euro nu au aceasta posibilitate fiecare in parte.
Lampa lui Aladin
De aici o idee esentiala pentru intelegerea problemelor cu care ne confruntam: accesul la tiparnita de bani creaza un hazard moral: guvernantii stiu ca intotdeauna au la indemana aceasta solutie care muta consecintele proastei lor administrari pe umerii altora, adica ai nostri. De aceea, vor fi tentati mereu sa o foloseasca. Accesul la tiparnita este potentat de capacitatea aproape discretionara a guvernului de a impune taxe. Ce poate fi mai tentant pentru guvernanti decat aceste doua instrumente ca o lampa a lui Aladin: taxeaza si cheltuie, printeaza si cheltuie (“tax and spend, print and spend”)!!!
Guvernantii nostri si ai altora din lume nu explica aceste lucruri pe intelesul tuturor, pentru ca nu este in interesul lor. Ei se fac vinovati astfel de o problema etica uriasa: inselarea dramatica a asteptarilor alegatorilor si mentinerea lor in mod deliberat intr-o situatie de semi-ignoranta in scopul continuitatii la putere. Un alt subiect de reflectat – despre avantajele si dezavantajele organizarii actuale a democratiei.
Nota la purtare
Asa cum la banca ai risc mai mic daca veniturile tale acopera mai bine rata pe care o ai de plata, si aici nivelul datoriilor si mai ales dinamica acestora coroborata cu cea bugetara influenteaza semnificativ ratingul tarii. De aceea, chiar daca Germania si Franta au o datorie publica raportata la PIB la un nivel comparabil, Germania se imprumuta mai ieftin pentru ca are un buget mai echilibrat iar riscul sa intre in spirala datoriilor este mai redus. Creditorii Germaniei sunt mai confortabili ca isi vor vedea banii inapoi decat cei ai Frantei si mult mai increzatori decat cei ai Italiei sau Greciei, adica ratingul Germaniei este mai ridicat (adica mai bun) decat al Frantei si mult mai bun decat al Italiei sau Spaniei. De aceea Germania se imprumuta la costuri mult mai mici decat tarile mediteraneene. Morala: cine se poarta frumos (adica e cumpatat) primeste nota buna la purtare (adica rating).
Evident ca Germania, Olanda, Austria si alte tari, cele din nordul Europei, care au rating maxim sau apropiat de cel maxim, au interese diferite de cele cu rating scazut si cu buget serios dezechilibrat.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
