Episodul ”Adresei Grăjdan” a adus în prim-plan dosarele fostului premier, intrate pe nedrept într-un con de umbră. Episodul, alături de dosarul ”Trofeul Calității” demonstrează dificultatea luptei anticorupție; și mai demonstrează miza majoră a deciziei definitive pe care ÎCCJ o va da în acest dosar.
1. Martori fără mărturii
Să vorbim pentru început de alt dosar al fostului premier, cel numit ”Mătușa Tamara”. Dl Năstase e acuzat că l-a numit șef la Oficiul pentru spălarea banilor pe Ioan Melinescu, în schimbul promisiunii că-l va scăpa de un dosar de acolo. Dosarul cerceta tranzacții dubioase făcute de apropiați ai premierului, inclusiv soția sa, iar angajații ONPCSB ar fi vrut să-l trimită mai departe procurorilor. Decizia judecătorilor primei instanțe a fost de achitare, și îmi pare una cu temei. Cazul se baza aproape complet pe o mărturie, cea a lui Genică Boierică, inculpat în alt dosar. Or, afirmațiile făcute de dl Boerică n-au putut fi coroborate cu altele. Din contră, ceilalți martori au negat categoric elementele dosarului. Nu pot spune dacă declarațiile acestora sunt adevărate sau nu – martorii de la ONPCSB n-au lămurit misterul dispariției dosarului respectiv, de exemplu. Însă în lipsa lor, procurorii nu au putut dovedi ilegalitatea și cazul lor s-a prăbușit.
În dosarul ”Trofeul Calității” s-a petrecut ceva similar. Martorii care l-ar fi putut eventual incrimina pe fostul premier sunt la rândul lor inculpați în același dosar. Iar ei au refuzat să declare ceva care să-l implice pe dl Năstase. De fapt, au refuzat să depună orice fel de mărturie.
2. Acuzatori fără acuzare
De ce se întâmplă asta? De ce în cazurile de mare corupție procurorilor le e atât de greu să obțină mărturii pentru acuzații? Sunt două motive. Probabil că ați văzut prin filme exemple de înțelegeri de următorul gen : procurorii renunță la (unele) capete de acuzare, iar inculpații astfel iertați cooperează cu ei împotriva altora. În sistemul penal românesc nu există așa ceva. Procurorii români nu pot face astfel de târguri, iar în lipsa lor au puține de oferit în schimbul mărturiilor. Cu atât mai mult cu cât cooperarea, în astfel de cazuri, fiind îndreptată împotriva unui lider politic, nu e deloc lipsită de riscuri. În schimb, refuzul de a coopera cu procurorii se poate dovedi foarte avantajos. Dacă inculpatul principal scapă, atunci dosarul devine mult mai ”ușor” pentru ceilalți. În locul acuzațiilor de corupție în cadrul unui grup infracțional, cazul are toate șansele să se restrângă la un set de infracțiuni mai mărunte gen fals, uz de fals șamd. Mai mult, liderul politic protejat în felul acesta va rămâne cu o datorie față de co-inculpați. In extremis, mai ales dacă e la putere, ar putea reuși chiar să saboteze dosarul și să îi scoată astfel nevinovați pe toți.
Nici măcar nu e o decizie dificil de luat: ce avantaj are un inculpat care cooperează cu procurorii împotriva unui corupt de rang înalt? Mai nimic, în schimb riscă răzbunarea acestuia. Ce avantaje are un inculpat care își protejează liderul politic prin tăcere sau negare? O mulțime, poate chiar achitarea. Sigur, n-am cum să fiu sigur că asta se întâmplă în dosarele dlui Năstase, pot doar specula. Dar cred că am destule temeiuri pentru speculația asta. De exemplu, la capitolul răzbunare, în alt caz al dlui Năstase acesta e acuzat că i-ar fi compromis cariera unui martor care a refuzat să-și schimbe declarația incriminatoare. Tot exemplu e și adresa dlui Grăjdan, angajat al ISC și subordonat al inculpatei Jianu pe vremea co-inculpatului Năstase, și repus în funcție odată cu revenirea partidului dlui Năstase la putere. Dacă instanța ia în considerare adresa e foarte probabil ca acuzația principală împotriva fostei șefe de la ISC să fie respinsă.
3. Mare corupție fără mari corupți
Sigur, faptul că ai un post politic înalt nu te face automat deștept. Am văzut cazuri de corupți de rang care aproape că au servit procurorilor dovezile incriminatoare. De exemplu, au pălăvrăgit la telefon despre infracțiuni, uneori chiar la telefoane pe care le bănuiau ascultate. Dar ei sunt excepția, și selecția naturală (pe calea justiției penale) îi va face și mai rari. Regula e alta. De regulă, în cazurile de înaltă corupție este foarte greu uneori chiar imposibil de obținut probe directe. Marii corupți, la fel ca marii mafioți, nu-și murdăresc propriile mâini. N-au nevoie s-o facă, pentru că acționează prin interpuși. Au destule moduri de a motiva sau determina alți oameni să încalce legea în interesul lor, au destule moduri de a-i proteja dacă cumva intră în atenția Parchetului.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
