Politicile fiscale din România sunt prost setate şi omoară încetul cu încetul economia care (mai) contează. Agresată din toate părţile de antreprenori politici care îşi extrag profiturile din taxarea sufocantă sectorului privat şi de antreprenori monetari care îşi extrag profiturile din producţia de bani din nimic, economia românească abia dacă mai supravieţuieşte. Alegând cea mai proastă cale de “creştere economică” – creşterea taxelor, a deficitelor şi a datoriei publice – guvernările care s-au perindat pe la butoanele economiei arată cât de puţin înţeleg din modul său de a funcţiona. Prima grijă a noii guvernări este nu să elimine sau să micşoreze taxe şi impozite, ci să impună altele noi şi mai progresive: taxe pe “profituri nesimţite” (cum definim “nesimţirea” în acest caz doar politicianul ştie), taxe pe “fast-food”, taxe pe averile mari (cum definim “averea” şi cum definim “mărimea” în cazul lor) sau taxe progresive pe veniturile mari. Se perpetuează aceeaşi grijă obsesivă pentru echilibru bugetar în care veniturile trebuie aduse la nivelul unor cheltuiri nerezonabile şi nu cheltuielile la nivelul unor venituri rezonabile obţinute pe taxe adaptate la nivelul nostru economic.
În paralel cu căutarea de noi taxe şi impozite, o altă obsesie macină guvernările trecute şi prezente: creşterea gradului de colectare la bugetul statului a taxelor şi impozitelor. Nimeni nu a putut până acum să măsoare evaziunea fiscală din România şi nimeni nu poate spune cât de mare este acest fenomen. Argumentul frecvent adus în discuţie că în România “taxele încă sunt mici şi că se pot aplica taxe mai mari” sau că “în România problema mare e că se colectează prea puţine taxe la nivel de buget” este cel al ponderii veniturilor din taxe şi impozite în PIB, comparativ cu alte ţări (în 2011 această pondere a taxelor colectate în PIB în România era printre cele mai mici din Uniunea Europeană – doar 27%, în scădere faţă de anul 2000 când era de circa 30%; în Danemarca şi Suedia ponderea depăşeşte 45% din PIB).
Las la o parte cauza acestei situaţii care este mai degrabă legată de NIVELUL EXORBITANT Şi ABERANT al taxelor aplicate economiei private, sau faptul că încasarea redusă a taxelor se datorează mai puţin evaziunii pornită din atitudinea contribuabililor, cât imposibilităţii statului de a controla eficient pe cei care trebuie să îşi plătească taxele (faptul că sunt prost plătiţi şi insuficienţi ca număr făcându-i coruptibili sau încărcaţi de prea multe sarcini de control) dar şi existenţei unui număr foarte mare de portiţe de a scăpa eficient de plata unor taxe şi a multor domenii excluse complet fiscalizării (agricultura, bisericile, achiziţiile publice, instituţiile publice, băncile). Nu discut nici despre aspectul pozitiv al acestui procent redus de încasare al taxelor în PIB – evaziunea fiind poate ultima şansă pentru unii care încă se mai încăpăţânează să nu îşi închidă afacerile (mulţi ar spune că cei care fac evaziune pun presiune pe concurenţii lor care nu fac însă eu aş spune că şi concurenţii ar trebui să boicoteze taxele nesimţite nu să se încăpăţâneze să le plătească fără a primi nimic în loc). Consumul de resurse pe care îl face statul în lupta contra evaziunii fiscale din România poate fi unul absolut inutil şi lipsit de orice calcul economic (ce se câştigă din aducerea la suprafaţă a evazioniştilor e mult mai puţin decât resursele consumate pentru a face acest lucru) pentru că evaziunea este, după părerea mea, ultimul motiv care explică de ce încasează statul prea puţine taxe prin raportare la PIB..
Ce vreau eu să discut acum este un aspect care, din punctul meu de vedere, scapă celor care calculează şi invocă ponderea taxelor în PIB şi sunt nemulţumiţi de rezultatul obţinut. De la bun început aş spune că PIB-ul are un mare neajuns: nu surprinde bunurile intermediare care intră în componenţa sa. Consumul privat din PIB, cheltuielile guvernamentale, investițiile private, importurile sau exporturile sunt toate bunuri finale (de consum sau de capital) şi nu bunuri intermediare. Bunurile intermediare (să zicem tabla dintr-un tractor) se produc acum pentru a fi incluse într-un bun final poate peste un an sau doi. Adică bunurile intermediare din trecut se pot regăsi în PIB-ul de astăzi, dacă aceste bunuri se realizează în ţară. În aceste condiţii, cu cât o economie are mai multe etape de producţie în realizarea unui produs finit care se realizează în ţară şi nu afară (să luăm exemplu mobila: e diferită situaţia dacă noi doar tăiem copacii şi din ei facem cherestea pe care apoi o exportăm pentru a importa mobila finită sau dacă tăiem copacii, procesăm cheresteaua, producem şuruburile, producem mânerele, producem lacul cu care este tratată mobila şi la final proiectăm şi producem mobila în ţară), cu atât taxele aferente fiecărui ciclu de producţie (impozite pe muncă, TVA, impozit pe profit) vor creşte în cuantum şi împărțite la un PIB care nu surprinde aceste activităţi vor creşte ca pondere. Mai mult, economia care produce şi bunurile de capital aferente (maşinile şi utilajele) dar mai ales piesele de schimb, subansamble, piese componente din care acestea se fac (pentru că bunurile de capital vor intra fie la import dacă sunt aduse de afară, fie la investiţii dacă sunt aduse de pe piaţa internă dar doar ca bun finit nu ca elemente componente), are încasări în PIB mai mari de taxe şi impozite decât o economie care doar importă aceste echipamente nefiind deloc implicată în nici un proces intermediar de producţie a bunurilor de capital.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
