Summitul NATO din Chicago, programat pentru 20-21 mai 2012, a fost gândit ca un moment de relansare pentru Alianţă. Cu o agendă dominată de Afghanistan, Smart Defence, scutul anti-rachetă şi relaţia cu parteneri externi şi ţări terţe, pare să aibă toate şansele să producă comunicate de presă interesante. Dar de fapt, este pentru a câta oară când NATO îşi re-evaluează re-evaluarea? Aflat într-o orbecăială după o nouă şi clară identitate de peste două decenii, NATO în 2012 simte mai mult ca oricând nevoia de relevanţă în faţa unor ţări membre cu interese particulare, unor ameninţări externe asimetrice şi mai ales a unor state terţe care se tem din ce în ce mai puţin de cea mai puternică organizaţie militară de pe Glob. Iar printre toate acestea, România joacă, surprinzător, un rol destul de important.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord suferă de la căderea Cortinei de Fier de o căutare identitară ce poate părea că i s-a substituit deja vechii identităţi. NATO a ajuns să fie un actor perpetuu la răscruce, dar interesant este că drumurile se schimbă mereu. Acum, punctele de pe agenda Chicago 2012 ţin de principala operaţiune militară a Alianţei, de reforma sistemului de capabilităţi, aşa zisa „apărare inteligentă” (smart defence), de scutul anti-rachetă şi de parteneriatele externe. De ce ard aceste subiecte şi, mai ales, ce înseamnă ele pentru România?
Afghanistan sau cursa iepurelui cu ţestoasa
Misiunea ISAF (International Security Assistance Force), în cadrul căreia România are în prezent 1843 de militari, stresează pe mai toată lumea. Iar aceasta pentru că misiunea activează de 11 ani, dispune de floarea tehnologiei militare internaţionale şi cheltuie pe an suficient cât să salvezi încă de 4-5 ori Grecia de la faliment, dar succesul ei pe termen lung este îndoielnic. Coaliţia a pierdut în 2010 sau 2011 un număr de trupe mai mare decât în primii cinci ani de misiune puşi la un loc. Fabula iepurelui rapid, dar fără rezistenţă la distanţe lungi şi a ţestoasei încete dar cu rezistență bună este relevantă aici. Nu e nimic amuzant însă – România a pierdut până acum 19 militari (până în 2011). Nu aici e locul de discutat tactici de gherilă talibane sau cum Coaliţia pierde până şi războiul pentru „inimi şi minţi”. Cert este că după numeroase reforme ale misiunii, antrenamente şi recrutări de trupe locale pentru a crea o armată afghană stabilă şi prietenoasă cu Vestul, puţin sunt convinşi că forţele afghane (ANSF) vor fi capabile începând din 2014 să se descurce singure cu talibanii. Chicago ar trebui să aducă soluţii pentru această spinoasă problemă, dar, pe timp de criză, câtă energie mai au ţările vestice să investească într-un conflict prost văzut oricum de opiniile publice naţionale? Riscul este simplu: anularea tuturor eforturilor şi investiţiilor de până acum, prin revenirea talibanilor la putere într-o mare parte a Afghanistanului.
România nu are nici ea soluţii prea originale şi urmăreşte îndeaproape strategiile propuse de aliaţi. Ca interes naţional, avem nevoie, desigur, de credibilitatea oferită de prezenţa semnificativă pe care o asigurăm în provincia Zabol, dar care este propria noastră strategie de ieşire? Tocmai pentru că avem o asemenea contribuţie, printre cele mai mari din misiune (pe locul 7 în acest moment), ar trebui să fim printre cei mai interesaţi de relevanţa eforturilor făcute de până acum şi de prestigiul obţinut. Rămâne de văzut poziţia noastră la Chicago în această strategie, dar prestigiul câştigat internaţional este o monedă efemeră: el trebuie cheltuit repede.
Rachetele în care se înţeapă Rusia
Cineva ar putea crede că am şi câştigat ceva deja prin obţinerea amplasării unor părţi importante din noul sistem anti-rachetă pe teritoriul nostru. Aşa cum am discutat în articole anterioare, sunt destul de sceptic referitor la valoarea directă a acestui proiect pentru securitatea României. Nici economic nu am putea spune că am obţinut prea mult. Dar nimeni nu va discuta la Chicago despre asta, ci despre recentele declaraţii ruseşti, pe fondul inaugurării noului vechi preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Discuţia nu s-a schimbat prea mult – sistemul nu are în continuare abilitatea tehnologică directă de a submina cu adevărat capacitatea nucleară rusă, iar Kremlinul pare să ignore în continuare aceasta pentru a pune presiune pe Vest, mutând astfel atenţia din alte locuri (Georgia, Belarus, etc.).
Chicago ar trebui să aducă o soluţie nouă la această problemă, dincolo de vechile declaraţii. Ori o soluţie nouă poate însemna fie îmbunarea reală a Rusiei, prin includerea ei mai clar în proiect, ori înăsprirea discursului vestic. Deşi Putin nu mai stă pe baze aşa de stabile ca odinioară, este totuşi puţin probabil ca liderii NATO, pe fundal de criză, ar periclita în orice fel, fragilul dialog cu Moscova. Cel mai probabil se vor pune bazele unei noi cooperări în domeniu. Rămâne de văzut dacă asta va duce, de această dată, undeva.
Vântul de la răsărit şi partenerii externi
Viitorul unei alianţe militare cu caracter global depinde în mod evident de relaţiile avute cu acei diverşi parteneri ce nu sunt membri, dar pot reprezenta fie un atu important, fie un pericol viitor.
În primul rând, liderii Alianţei ar trebui să nu uite de promisiunile făcute odinioară Macedoniei şi Georgiei. Prima este blocată în continuare de Grecia din cauza disputei legată de numele ţării, dar dată fiind condiţia actuală a Greciei, lucrurile s-ar putea schimba în curând (mai ales şi datorită prospectelor Macedoniei în UE). În schimb Georgia a fost aruncată în zona gri de conflictul cu Rusia şi de prezenţa trupelor ruse pe teritoriile Abkhaziei şi Oseţiei de Sud, recunoscute de comunitatea internaţională ca şi parte din Georgia. Fără a continua să accepte noi membri, NATO riscă stagnarea, dar cum să rezolve problema din în ce mai accentuată a Kremlinului?
Oarecum, acesta din urmă are în sine o atitudine ciudată. Kremlin cooperează cu NATO în mod permanent, dar poate că în presa internă e mai util pentru naţionalistul Putin să pară dur. De altfel, el nici nu va participa nici la Summitul NATO şi nici la cel al G8. Este greu să discuţi cu un partener ce pe de o parte lucrează cu tine zilnic, dar în momente cheie aruncă insulte pentru a-şi impresiona alegătorii nemulţumiţi.
România are un oarecare rol şi aici. Administraţia de la Bucureşti a jucat destul de dur cu Rusia până acum, însă recentele activităţi ale diplomaţilor ruşi, numiţi de tandemul Putin-Medvedev, par să arate că acolo unde noi avem interese strategice, Kremlinul poate mereu să opună mai multă rezistență. Nu că s-ar fi îndoit cineva. Cert este că orice deblocare a situaţiei Transnistriei nu se poate întâmpla fără aport rusesc. La Chicago, reprezentanţii României sunt interesaţi să facă mai mult decât doar să ciulească urechile.
A treia direcţie de interes pentru NATO ar putea fi relaţia cu China. Sigur, în prezent aceasta nu este o prioritate. Dar Alianţa ar face bine să înceapă să se gândească de pe acum până unde poate ajunge mâna Atlanticului de Nord. Ori dacă are pretenţii globale, situaţia din Asia de Sud Est, problema Taiwanului, un important partener comercial pentru UE şi mai ales, reforma armatei Populare de Eliberare a Chinei au toate şansele să facă din RPC o ameninţare mult mai mare decât Rusia în acest moment.
Apărarea „deşteaptă”
Mai puţin delicios pentru presa internaţională, dar cu un potenţial mult mai important pentru un NATO eficient în viitor este iniţiativa de a reforma în mod coordonat gândirea de achiziţii şi utilizare a echipamentelor şi tehnologiilor militare, reunită sub egida de smart defence. Ideea nu este nouă şi nici originală: Uniunea Europeană discută despre ceva similar numit „pooling and sharing”, iar prin Agenţia de Apărare Europeană ea a pus bazele încă din 2004 unei cooperări concrete în domeniu. NATO îşi propune însă să meargă mai departe şi să atingă o eficienţă sporită.
Citeste totarticolul si comenteaza peContributors.ro
