Delicatețea și complexitatea unei teze precum nevoia de ev mediu în cultura filosofică românească ar putea trezi o nedumerire legitimă. Ea provine din reprezentările care ne domină imaginarul privind această sursă a filosofiei: că nu ar fi vorba de o filosofie propriu-zisă, că ea s-ar reduce la tradiția medievală latină, că anticii sunt inteligibili direct de către moderni, că destinul culturii occidentale conține „variante” locale a căror autenticitate ar scăpa crizei modernității și altele.
Aceste prejudecăți, demontate de mult în locurile clasice ale istoriografiei filosofiei medievale, alimentează conștiința identitară a filosofiei românești și se reflectă în practica individuală și instituțională (lectură, predare, cercetare) a filosofiei medievale în România. O dovadă simplă a acestui fapt este statistica: coloșii culturii medievale, de la Dionisie la Averroes sau de la Anselm la Scotus nu au intrat în conștiința noastră publică, nu există în clipa de față, din câte știu, nici un angajat al unei instituții academice de cercetare ale cărui publicații să vizeze explicit acest domeniu, iar numărul cursurilor universitare dedicate acestui spațiu este unul timid și ancorat mai degrabă în sfera entuziasmului pentru lucruri exotice, dezvoltat de persoane singulare. Ideea nu este propulsată de un mediu impersonal de cercetare care să pună înaintea indivizilor sarcini de gândit cărora aceștia să le răspundă în mod necesar. Această situație și-ar putea colora optimist, într-adevăr, nivelul de realizări, dacă l-am compara cu alte domenii și discipline ale filosofiei, în raport cu modul în care ele sunt prezente pe piața noastră publică și în comunitatea cercetării. Totuși, rolul intervenției mele nu este o comparație, ci sesizarea în sine a unei nevoi în filosofia românească, o nevoie care atinge filonul profund al identității ei.
Astfel, aș propune întemeierea nevoii de ev mediu în cultura filosofică românească pe însăși originea acesteia, fiind încredințat că înțelegerea originii este relevantă pentru o clarificare a esenței și a destinului celui la care această origine se referă. Este acceptabil să spunem că filosofia românească s-a născut în modernitatea filosofică de inspirație franco-germană. Această presupoziție are trei consecințe.
Prima vizează faptul că temele filosofiei românești tradiționale (să spunem, până în anii ’90) sunt impregnate de modernitate: subiectivitatea triumfătoare carteziană, raționalismul spinozist, neokantianismul, întreaga pleiadă strălucitoare a versiunilor românești ale existențialismului, efortul de recuperare a filosofiei tradiționale luându-l pe Hegel drept filtru și punct de vedere. Temele modernității constituie perimetrul și spațiul de joc originar al filosofiei românești. O dovadă indirectă a acestui fapt constă în natura relativ imprecisă a traducerilor clasice din Aristotel (cel mai clar exemplu este mult prea beletristica Metafizică a lui Bezdechi) și în splendoarea literară a traducerilor din Platon care par să vizeze un grec capabil să ne vorbească direct și fără intermediari constitutivi ai unei tradiții, ceea ce face adesea lectura neoplatonicilor care îl comentează ad litteram dificil de înțeles.
A doua consecință este terminologică: cuvintele filosofiei românești provin fie din preluări ale terminologiei franco-germane moderne, fie din efortul încântător al producerii unei replici la acestea din interiorul unui fond autohton (și lipsit de istorie intelectuală, adică preluat din vehicularea lui spontană). Aceasta face ca o mulțime de probleme ale filosofiei să ne fie confuze sau neinteligibile: pornind de la banala confuzie din limbajul comun în privința preluării participiului trecut și a celui prezent din latină (pentru noi, premiantul nu e cel de dă, ci cel ce primește premiul), putem invoca situații lingvistice care pun probleme gândirii, cum sunt, de pildă, reținerea valorii intranzitive a participării, absența unui vocabular complet al referinței, absența totală a unui vocabular al supoziției, incompletitudinea unui vocabular al trinității (unde nu doar filosofia este „responsabilă”), natura lacunară a vocabularului ființei (participiile și adverbializarea lui a fi lipsindu-ne total), precum și multe altele, dintre care m-aș opri, pentru deliciul public, la unul singur. Filosofia medievală a evului mediu târziu a dezvoltat un „sâmbure” de filosofie analitică, interogând ce anume face ca un enunț să fie adevăr și conceptualizând verifactor-ul. Tema a fost relansată de filosofia analitică a anilor ’80, sub numele de truth-maker. În 2013, când este plauzibil să apară pentru prima oară (din câte cunosc) la noi o discuție asupra acestei probleme, odată cu traducerea la Polirom a Vocabularului filosofiilor europene (ed. B. Cassin, Seuil, 2003), vom fi aidoma unor copii în fața unui nou cuvânt, purtător al unei noi probleme, impusă convențional filosofiei românești printr-un nou termen, oricare ar fi acela: verifactor? factor aletic? făcătorul adevărului?
A treia consecință ține de limitarea gândirii. Născută în modernitate, vehiculând cuvintele modernității, accesul filosofiei românești la o decizie privind înțelegerea destinului modernității, a crizelor ei și a depășirii acesteia (și ce poate fi mai actual decât o asemenea meditație?) este prin însăși natura sa supusă unei restricții a perimetrului în care poate evolua. Ea va fi inerent mimetică. Motivul: vom copia mereu clișeele eforturilor depășirii modernității, până în momentul în care vom avea instrumentele și curajul necesar să regândim modernitatea pornind de la fundamentele acesteia, asumate de noi intelectual chiar dacă nu le-am trăit istoric acolo unde ele și-au avut epicentrul. Până când nu vom avea curajul acestui salt, viața noastră intelectuală va fi afectată de un mimetism care poate fi comod, deocamdată, în producția filosofică, dar care este isterizant și apăsător în reglajele și evaluarea vieții academice: căci puțini suntem dispuși să regândim proiectul modernității, dar toți sesizăm cât de dificil este să judeci o comunitate academică, în condițiile în care singurele instrumente de judecată disponibile sunt cele ale modernității, pe care noi le aplicăm strict formal întrucât conținutul lor ne este prin definiție străin. Vreau să spun, oricine cunoaște natura de Ianus bifrons a „magicului” cuvânt ISI.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Medievalia.ro
