Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, universităţile înşile în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.
În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.
CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)
Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
