Echilibrarea bugetelor publice in tarile sudice din zona euro intampina mari probleme; nu numai ca efecte sociale devin explozive, dar se inrautatesc chiar echilibre macroeconomice prin “debt deflation” –scaderea veniturilor si cotatiilor activelor deterioreaza bilanturi individuale si ale firmelor, ale bancilor. Exista consecinte pe plan politic ce se vad izbitor in rezultatele alegerilor din Franta si Grecia, unde extrema stanga si extrema dreapta au castigat teren.
In acest context s-au intetit voci care cer o regandire a complexului de masuri prin care se incearca rezolvarea crizei zonei euro. Este tot mai clar ca interpretarea acesteia prin prisma unor datorii publice excesive este unilaterala; criza zonei euro este in primul rand a dezechilibrelor de competitivitate, in conditiile in care aranjamentele institutionale si de politici nu corespund unei uniuni monetare (precum in Statele Unite, care au buget federal si emisiuni de obligatiuni comune). In fapt, zona euro este mai degraba o “arie monetara unica”, nu o uniune; prin modul in care functioneaza ea este mai constrangatoare decat regimul etalonului aur din perioada interbelica (sugestiv numit de Barry Eichengreen, “catusele de aur”/the golden fetters). Daca nu isi va modifica radical functionarea probabilitatea destramarii sale va creste.
Incordarea sociala din numeroase tari ingrijoreaza. Trebuie mentionata in acest context erodarea puternica a clasei mijlocii ca fenomen ce precede izbucnirea crizei financiare; acest fenomen este de pus in relatie cu o globalizare ce a depasit capacitatea unor categorii/grupuri sociale, a unor organizatii economice de se adapta la concurenta generata de ascensiuea economica a unor tari cu costuri salariale mici si care inregistreaza progres tehnologic foarte rapid.. Aceasta situatie (sociala si politica) este marcata de semne ce amintesc strigoi ai trecutului (xenofobie, sovinism, nationalism exacerbat); ea forteaza completarea Pactului Fiscal (ca diagnostic insuficient al crizei zonei euro) cu un Pact de Crestere Economica. Se vrea, de altfel, ca un summitt al UE, in 23 mai, sa fie dedicat acestei problematici. Cat se va reusi in acest scop este de vazut, intrucat pietele financiare par dea dreptul schizofrenice: pe de o parte, deplang lipsa perspectivelor de crestere economica, pe de alta parte, penalizeaza tentative de iesire din menghina austeritatii excesive.
Un pact de crestere economica este necesar, chiar daca operationalizarea sa va fi complicata. Si chiar daca si el face parte dintr-o formula de tip second best in abordarea crizei zonei euro; deoarece nu aduce cu sine raspunsuri la problemele de fond ale arhitecturii institutionale si de politici ale zonei euro.
Dar dezbaterea publica din Uniune mai reclama ceva. Astfel, se vorbeste si se incearca reforma guvernatei si a statului asistential, restabilirea echilibrelor macroeconomice, noi sisteme de reglementare si supraveghere a pietelor financiare, etc. Este necesar insa sa se discute mai mult despre relatia intre cetatean si stat, intre cetatean si elitele politice, prin prisma obligatiilor ce decurg din contractul social intr-o democratie; ma refer la modul in care politicul protejeaza interese publice, interese ale cetatenilor, in care obliga oficialii inalti ai statului la corectitudine in indeplinirea mandatului lor. Captura politicii publice de catre grupuri de interese (cercuri de afaceri, din industria financiara si nu numai, chiar sindicate), sectoare publice in divort cu performanta economica, politizarea administratiei publice, coruptia si, nu in cele din urma, pierderea unui “compas moral” au subminat increderea in institutii publice, in puterea institutionalizata de a apara interese publice –mai cu seama in unele tari din Uniune. Spune enorm in aceasta privinta clivajul de performanta economica si institutionala intre Nordul si Sudul zonei euro. “Trust” (incredere) , ca bun public, se rarefiaza, ceea ce slabeste coeziunea sociala, tesutul social; nu putini cetateni au senzatia unei dezmosteniri (americanii ar numi aceasta desenfranchisement). Pe un astfel de fond economic, social si politic prolifereaza demagogia, populismul desantat, atacurile la valori liberale, ale democratiei. Lideri marcanti europeni fac referire la nevoia de transparenta, de dialog si o altfel de guvernanta (a se citi conduita), la nevoia de compasiune fata de cei loviti de criza, la “impartirea poverii” justa. Este de notat ca asemenea referiri se intalnesc la lideri de centru stanga si de centru dreapta deopotriva. Si este normal sa fie astfel intrucat respectul fata de cetatean nu trebuie sa aiba culoare politica intr-o democratie! Mi se pare insa ca este putin fata de amploarea crizei financiare si economice, cauzele sale si starea de spirit a cetatenilor. Increderea in institutii publice si lideri a scazut mult si nemultumirea se raspandeste.
Dialogul social si politic in democratiile europene implica nu numai cetatenii (indiferent de status social si provenienta etnica) si elitele politice, statul –ca purtator al interesului public, ci si cercurile de afaceri. Acestea din urma au o responsabilitate economica si sociala cheie in mersul lucrurilor. Ele sunt chemate sa dea propulsie antreprenoriala si investitionala economiilor, sa creeze locuri de munca avand temei sa ceara politici publice prietenoase. Dar sunt firme ce se cuvine sa dovedeasca ca sunt “cetateni corporatisti” responsabili, ca au in vedere binele lor (ca organizatii) in relatie cu mersului economiei/societatii in ansamblu, ca practicile lor sunt in ordine. Intrucat nu este corect sa pretinzi salvare (bail out) cand esti amenintat de faliment, sa utilizezi mijloace la marginea legii pentru a obtine privilegii si rente necuvenite, sa te derobezi de orice responsabilitate pentru stricaciuni “sociale” provocate de decizii rele. Sunt cazuri flagrante in industria financiara si nu numai. Privind ce s-a intamplat la AVIVA si la alte companii unde actionarii au fost revoltati de conduita sefilor executivi in privinta salariilor si bonsurilor arata fractura intre segmente ale lumii afacerilor si societate, intre actionariat si management. Unii oameni de afaceri parca nu traiesc intr-o Europa ravasita de o criza fara egal de la Marea Depresiune din secolul trecut. Cu ani in urma, Claude Bebear, sef al patronatului francez, spunea dupa scandalurile ce au implicat Enron, Worldcom, Parmalat ca “ils vont tuer le capitalisme” (ei vor ucide capitalismul). Parafrazandu-l voi spune ca unii par sa fi “pierdut pedalale”, par sa nu priceapa ca lucrurile merg intr-o directie gresita, ca democratia, cu libertatile ei economice si politice, poate fi lovita chiar de cei care se declara sustinatori sai cei mai vajnici.
De aceea cred ca, dincolo de reforme in sectorul public si privat, este nevoie de un tip de discurs public (politic) in Europa, care sa fie imbibat de onestitate, care sa tina cont de valori ce transced interese nationale definite ingust. Notiunea de corectitudine, echitate (fairness), ce nu apartine unui curent idelogic anume, este esentiala aici. In acest sens lideri ai partidelor democratice au de invins o versatilitate ce le poate juca feste. Lumea afacerilor trebuie sa se intoarca la precepte pe care le gasim in Teoria Sentimentelor Morale a lui Adam Smith, in lucrarile lui Max Weber (privind etica protestanta), ale lui Kenneth Arrow, Amartya Sen si altii care au subliniat rolul valorilor pentru buna functionare a economiei/societatii. Degeaba studentii din scolile de afaceri (MBA) parcurg cursuri de morala a afacerilor, daca practici concrete le dezavueaza.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
