Cei care se grabesc sa proclame triumful stangii europene in urma alegerilor din Franta si Grecia compara doua situatii de necomparat. In Franta a castigat o stanga moderata, a carei problema principala este anacronismul, inadecvarea la sfidarile crizei globale si ale unei economii bazata pe eficienta, competitivitate si productivitate. In Grecia, votul a fost dominat de furie, deruta si resentiment politic. Stanga radicala franceza, frivola, voioasa si zgomotoasa, inspirata de Proudhon, Bakunin, Lenin, Trotski si Che Guevara, este totusi relativ marginala. Noul presedinte francez doreste, cel putin declarativ, stabilitate si cooperare cu Germania in cadrul UE. Sigur, impozitarile excesive, justificate de un egalitarism care s-a dovedit de atatea ori perdant, ridica numeroase semne de intrebare. Este ceea ce semnala saptamana trecuta “The Economist” cand publica o cover story cu titlul “The rather dangerous Monsieur Hollande”. Nu stiu cat va dura perioada de aparenta euforie din Franta. Perspectivele economice nu sunt prea trandafirii. Modul in care Hollande va gestiona relatia cu Angela Merkel va afecta decisiv sansele presedintiei sale, afirma expertii. Nu este de fapt o stare de gratie, ci mai degraba una de nemarturisita anxietate.
In Spania, exact aceeasi reactie de protest impotriva politicilor de austeritate a dus la infrangerea socialistilor lui Zapatero si venirea la putere a Partidului Popular. Ideologizarea acestor teme, discursul revansei colectiviste, nu serveste discutiei rationale si risca sa conduca la perpetuarea unor confuzii nascute din ignoranta si gandire deziderativa (wishful thinking). Confruntat cu o realitate inclementa, este de presupus ca presedintele ales Francois Hollande va renunta la unele din visele campaniei electorale. Este ceea ce a facut Mitterrand dupa “momentul rosu” din 1981. Sa nu uitam, emascularea Partidului Comunist Francez, acest dinozaur leninist, a avut loc sub Mitterrand si in mare masura datorita acestuia.
Situatia mi se pare mult mai ingrijoratoare in Grecia. Acolo s-a produs intr-adevar un seism politic ale carui consecinte sunt greu de anticipat. A avut loc un colaps al centrului politic reprezentat de PASOK si de “Noua Democratie” (centru-stanga si centru-dreapta). Se vorbeste despre iminenta unei noi runde de alegeri. Tinand cont de mobilizarea radicalilor, riscul este ca tocmai acestia sa fie beneficiarii. Stanga radicala si extrema dreapta de orientare ultra-nationalista au dobandit numeroase locuri in Parlament mizand pe o retirica apocaliptica. Coalitia “Syriza” imparteseste strategia anti-UE cu partidul “Zorii de Aur”: ambele formatiuni se opun “memorandumului juntei”, adica pachetul de masuri cerut de comunitatea financiara internationala.
“Syriza” nu cere iesirea din UE, dar are rezerve fundamentale fata de exigentele impuse Greciei si acceptate de partidele pana recent dominante. A renascut si neo-stalinistul Partid Comunist din Grecia (KKE). Este vorba de un partid care, inca in perioada lui Gorbaciov s-a opus reformelor din URSS si a aparat linia dura din miscarea comunista internationala (alaturi de PCR, PC din Cehoslovacia, PC din Portugalia, PC din Chile etc). Un partid care isi tine inca arhivele inchise sub sapte peceti (et pour cause) si care cheama la lupta imptriva “subjugarii tarii de catre imperialismul mondial dirijat si controlat de plutocratia americana”. Un partid care cere revenirea la drahma ca moneda nationala. Un partid care nu doar ca nu si-a asumat niciodata trecutul totalitar, ci continua sa-l romantizeze.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
