Retorica nu bate realitatea. Desi USL a promis multe in ultimele 12 luni, constrangerile financiare sunt atat de mari, incat libertatea de actiune ale noului guvern USL se afla intr-o banda destul de redusa. Nu ma gandesc doar la cele 6 luni cat va functiona guvernul dl. Ponta pe bugetul altora, ci si la ceea ce se poate face in urmatorii 3 ani.
Principalul risc cu care se confrunta guvernul USL tine de datoria publica si mai cu seama de structura acestei datorii. Strict formal, datoria nu este o problema majora, dupa nici o metodologie a riscului de tara. Nu sunt dificultati de plata, datoria externa pe termen scurt/datoria externa totala nu este mare, ponderea datoriei in PIB este de 34%, accesul pe pietele internationale nu este dificil. Totusi, datoria publica este o sursa de mari dificultati in guvernare. Nu am in vedere cash flow-ul acum.
Guvernul Romaniei nu doar s-a imprumutat excesiv, ci a cautat bani mai cu seama pe piata interna pentru a-si finanta deficitul cu un cost mai scazut. S-a creat un efect de evictiune care a sufocat creditul intern, lasand sectorul privat fara finantare. Daca in 2009 si 2010 pe fondul contractiei cererii interne, efectul de evictiune nu s-a resimtit, in 2011 cand s-a reluat cresterea, multe intreprinderi nu au avut acces la finantare. In 2012, fenomenul de evictiune s-a amplificat, iar aceasta situatie se simte indirect in capacitatea redusa de autofinantare a intreprinderilor, acumularea arieratelor comerciale si blocarea refinantarilor. Finantarile noi sunt aproape excluse. Peisajul se intregeste cu aspecte secundare, dar importante in cazuri extreme. De pilda, fondurile de garantare a creditelor sunt nediversificate si incarcate cu programe de tip interventionist, ceea ce creeaza dificultati si mai mari accesului la creditare, pe langa distorsiunile pe care le produc in piata.
Corelativ serviciului datoriei publice, BNR a mentinut la acelasi nivel rezervele minime obligatorii, scazand doar dobanda de referinta pentru a facilita finantarea datoriei publice cu un randament mai scazut. Urmarind obsesiv tinta de inflatie, BNR a pus gaz pe foc, repetand acelasi politici precum cele din anii 90’ cand a scos bancile din economia reala in favoarea sectorului fiscal.
Asadar, un guvern autointitulat de „dreapta” a supraindatorat statul si a creat o dependenta nepermisa a sectorului privat de finantare publica. In prezent, economia nu este sustinuta de banci si piata de capital, ci din surse publice imprumutate si aditional mai apar fondurile europene. Asta, asa din cand in cand.
Finantarea deficitului se va reechilibra in functie de sursa de imprumut de abia in 2015. Prin urmare, bancile care opereaza in Romania vor putea credita mai ieftin sectorul privat de abia peste 3 ani, in ipoteza in care guvernul USL nu se lanseaza in cheltuieli mari de natura sociala, ori in programe gen „Prima Casa” sau „ProgramulNational de Dezvoltare a Infrastructurii” ocolindLegea finantelor publice locale pentru a incuraja marea ciuguleala.
Supraindatorarea si structura datoriei publice directe pe surse imprumutate reflecta un dezechilibru in alocarea resurselor financiare. Asta inseamna ca vom fi inca 3 ani in criza, indiferent daca vom obtine o crestere a PIB sau nu. Eu nu iau in considerare aspectele tehnice prin care se judeca cresterea economica sau iesirea din recesiune, ci sursele care alimenteaza deficitele structurale.
Ca sa ma exprim in termeni politici, structura datoriei publice si efectele pe care le-am descris arata ca statul ramane si in urmatorii 2 – 3 ani forta de propulsie principala in economie, ceea ce este un lucru nociv. Este un model de stat al rentelor caracteristic stangii, nicidecum dreptei politice. Aranjamentul institutional (in sens de distributie puterii) este slab si viciat, ceea ce face ca situatia macroreconomica sa fie mereu fragila si expusa socurilor externe. Poate acesta este motivul care a determinat BNR sa controleze puternic guvernul dl. Ponta, dupa cum am vazut, astfel incat ajustarile sa nu se tina in lant si sa avem o figura cosmetizata cu ocazia adoptarii Euro.
Problema veniturilor fiscale este al doilea mare risc. Decalajul intre venituri fiscale exprimate ca pondere in PIB (31%) fara fonduri europene si cheltuieli (37%) se mentine din 2003, ceea ce inseamna ca nu s-a facut nici o modificare structurala in stat. Problema nu poate fi expediata doar in adminstrare fiscala. Situatia arata ca fiscalitatea nu se poate relaxa pe termen scurt, pentru ca in ipoteza adoptarii unor masuri de natura structurala exista si o inertie ce consuma timp. Apoi, sunt constrangeri externe (Tratat Fiscal + Acord FMI) la care se adauga o presiune din sens contrar ce vine din partea liderilor politici locali: primari, presedinti de consilii judetene, sefi de trib si gasti de cartier. Baietii astia au o foame de bani, mai ceva decat somalezii aia subnutriti pe care ii bazaie mustele. Nici nu s-a format bine guvernul si deja tipa dupa bani si cat de generosi vor ei cu fraierii platiti din bugetul statului, adica din buzunarul nostru.
Alt risc pe care as dori sa-l infatisez tine de sectorul public de pensii, adica pilonul I. Deficitul la sistemul public de pensii nu poate fi inlaturat decat printr-o desfiintare a sistemului „Pay as you go”. O sa scriu altadata cum. Scaderea contributiilor de asigurari sociale nu este posibila pe termen scurt, daca analizam structura veniturilor in bugetul consolidat pe anul in curs si gestiunea fluxului de trezorerie din activitatea operationala. Daca scad contributiile sociale, cum s-a propus, asta va avea influenta in cash flow si statul probabil se va imprumuta mai mult decat o face in mod curent, cel putin pana se echilibreaza veniturile. De aceea, eu cred ca trebuie cu rabdare sa se puna accent pe o diminuare a evaziunii fiscale in plata contributiilor sociale si de abia dupa aceea poate opera a ajustare a nivelului contributiilor asigurarilor sociale ca sa nu ajungem ca grecii. Trebuie tinut cont ca evaziunea in sistemul contributiilor de asigurari sociale se face atat la angajator, angajati, cat si in sfera celor care lucreaza pe cont propriu. Care este proportia evaziunii fiscale si cum se imparte intre diferite categorii de persoane din structura populatiei ocupate nu se cunoaste cu precizie, pentru ca nu avem o investigare a pietei muncii realizate periodic. Dar, atrag atentia ca subiectul acesta nu se reduce doar la evaziunea fiscala in sfera angajatilor si a angajatorilor.
Un alt risc tine de blocarea restructurarii intreprinderilor de stat. In ultimii 5 ani, privatizarile au fost blocate, pe motiv ca in criza financiara, am obtine bani putini. Este o grava eroare sau o minciuna. Depinde cine o spune. Din 2009 incoace tranzactiile din privatizare au inregistrat maxime istorice pe pietele in curs de dezvoltare si in Uniunea Europeana, desi toata lumea buna din Romania sustine ca suntem in criza de bani. In acest interval de timp, asa zisele „perle”, „bijuterii” ale statului sau ce mai sunt ele, au acumulat arierate de 5 miliarde de Euro, fiind in stare de faliment, de atata preocupare. In schimb, rentele extrase din aceste intreprinderi au proliferat. S-a preferat substituirea privatizarii cu „managementul privat”, cu toate ca acest sistem reglementat in Romania din 1993 nu a dat rezultate, dupa cum am aratat si cu alte ocazii. „Managementul privat” este o forma de a extrage rente, in care poti atrage nu numai politicieni romani, ci si manageri straini, pentru a da staif sistemului. Asa mecanismul devine mai putin atacabil, pentru ca golanii se amesteca cu respectabilii si la ingramadeala nu mai vezi bine. Pe fond insa „managementul privat” in intreprinderi publice sustine costuri de agentie ridicate sau cel putin peste cele din intreprinderile private. Avem exemple destule cu managerii romani. Problema este ca noi suportam costurile de agentie din intreprinderile publice. Cele din sectorul privat nu ne intereseaza.
Modul de utilizare a fondurilor europene este un alt risc. Nu vreau sa abordez numai gradul de absorbtie scazut. Problema nu este doar de organizare administrativa si nici nu este exclusiv rezultatul lipsei noastre de imaginatie in elaborarea proiectelor sau de intarzieri. O sursa este coruptia interna si posibil cea internationala care elimina competitia si canalizeaza resursele financiare doar catre unii. Am sa dau exemple. De anul trecut in programele operationale avansul de pre-finantare este de maxim 5% din valoarea eligibilă a proiectului, fata de 30% cat era initial, iar la proiecte strategice este de 20%. Hotararea Guvernului nr.218/2012 reconfirma aceste conditii. Un avans asa de scazut creeaza probleme de cash flow, asa incat firmele de consultanta din Romania sunt scoase din competitie daca nu se asociaza cu firme straine din UE. Rezista numai firmele care au cifra mare de afaceri si care indeplinesc toate cerintele tehnice absurde si garnisite cu conditii financiare suplimentare introduse la capitolul „oferta tehnica”, desi acest lucru nu este in regula. Ar putea sa ne clarifice chiar dl. Orban, mai cu seama ca dansul exact asta incurajeaza in mod curent. Cred ca se impune un audit al fondurilor europene realizat de Ministerul Finantelor care sa ia in considerare cate licitatii au fost castigate de firmele straine de consultanta ce opereaza in Romania de ceva vreme. Asta ca sa vedem nu numai smecherii din Romania, ci si baietii destepti ai altora. Pe de alta parte, Ministerul Afacerilor Europene trebuie desfiintat, intrucat este inutil. Fondurile europene + bani publici din Romania sunt la autoritatile de management. Restul nu mai conteaza. Evaluarile comandate pe bani europeni de dl. Orban care face tot cei ii trece dumnealui prin cap, pot fi facute si de firme independente private. Nu este nevoie sa infiintezi un minister pentru o persoana sau pentru ca asa este in Polonia si Bulgaria, ori sa multumesti Bruxelles-ul ca dai bani la toata lumea, mai cu seama la ei.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
