Atunci când se va scrie istoria intervalului de după 1965, eseistica şi critica literară a lui Nicolae Steinhardt vor deţine o poziţie centrală în acest canon. Excentricitatea care îi defineşte destinul lui Steinhardt, în anii ce urmează detenţiei politice, este cheia de înţelegere a unei evoluţii ce sfidează monocromia ideologică a epocii în care scrie şi ( re)debutează.
Editarea de către “ Polirom “ a seriei de “ Opere “ restituie un profil intelectual şi uman de franctiror. Sub aparenţele de modestie ( jucată), Steinhardt duce mai departe legatul interbelic şi rămâne fidel unei poetici a autenticităţii şi libertăţii. Nimic prăfuit, nimic datat, nimic şablonard în “ Incertitudinile literare” puse în pagină de Steihardt. Dincolo de umilitatea asumată de autor, se poate întrevedea arta critică rafinată şi atentă la jocul nuanţelor. În răspăr cu tirania adevărului unic, Steinhardt optează pentru spectacolul unei critici erudite, ecumenice şi eclectice. În contrast cu ambiţia de demiurg a contemporanilor săi, el alege să joace această carte a “ diletantului “ ce are privilegiul exprimării dezinhibate.
”Incertitudinile literare “ sunt un manifest al acestei viziuni ce subminează seriozitatea academică şi încrederea în judecata fără de fisură şi de eroare a criticului. Metoda pe care Steinhardt o utilizează ca antidot împotriva “metodei” este una ce evocă eseurile lui Borges. Liber să colinde pe culoarele timpului şi ale literaturii,criticul împărtăşeşte cu cititorii săi revelaţia unor miracole.[1]
Despre un miracol scrie Steinhardt atunci când reciteşte literatura lui Alphonse Daudet. Dar nu despre un miracol francez , ci despre unul autohton- în textele lui Daudet, cel mai român dintre scriitorii francezi , se poate întrevedea acel secret al “ scrisorii pierdute “ pe care Steinhardt nu încetează să îl caute. În această utopie compensatoare a bunătaţii româneşti, Steinhardt se inveşteşte fără ezitare, iar explorarea ortodoxiei ţine de acest parcurs iniţiatic. Miezul acestui fel românesc de a fi este extras din aparent prăfuitele pagini ale lui Brătescu Voineşti. Iconoclast şi temerar, Steinhardt reabilitează duioşia ca virtute a umanităţii, dar şi a literaturii. În plin timp al “greţii”, eseistul degustă aromele unor pagini stigmatizate de gustul modern. În spatele acestui decor ce pare modest şi lipsit de anvergură, Steinhardt ghiceşte un fragment de Eden.
Steinhardt îşi atinge punctul cel mai înalt al criticii sale în aceste revizuiri în răspăr. Acolo unde alţii întrevăd adversitatea implacabilă, monahul – literat descoperă punţile de legătură. Atent la dinamica culturii populare contemporane, Steinhardt redă literaturii lui Galsworthy , cu a sa “ The forsyte saga”, onorabilitatea refuzată de pontifii modernismului. Ca şi Chesterton, Steinhardt este fascinat de această poetică a paradoxului, în numele căreia aşează, alături, pe Emil Gârleanu şi pe Jack London. Pornind dinspre cei care nu cuvântă, Steinhardt construieşte un eşafodaj interpretativ seducător ca un roman de aventuri.
Îi este dat acestui excentric care se deghizează în “diletant” critic să formuleze, tranşant şi lipsit de ambiguitate, judecăţi morale profetice despre minciună, trădare şi tiranie. Recursul la istorie sau la faptul literar este ocolul care îl aduce, în cele din urmă, în mijlocul veacului XX. Examinând procesul Ioanei D’Arc şi transfigurările sale textuale, Steinhardt reafirmă centralitatea persoanei în confruntarea ei cu impersonalitatea judiciară a Statului. Redeschizând paginile unui uitat roman francez, eseistul investighează patologia contemporană a trăirii în iluzie şi minciună,ca alternativă la fidelitatea faţă de adevărul ce eliberează. Recitind “ Electrele “ lui Giradoux şi Sartre, Steinhardt priveşte către viitorul plasat sub semnul dreptăţii.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
