Am aşteptat cu mare interes anunţarea măsurilor care o să ghideze guvernarea în perioada următoare. Am aşteptat sincer cu interes să văd şi care va fi componenta liberală din programul de guvernare care va urma. Am constatat cu mare durere că nu s-a înţeles nimic din experienţa prin care am trecut în ultimii ani. Nu s-a înţeles că după ce am intrat şi am rămas îndelung în criză datorită unei suite de măsuri de stânga cu care au agresat economia cei de “dreapta” (creştere de TVA, impozit forfetar pe afaceri, împrumut de la FMI, creşteri de accize, controale fiscale enervante, birocraţie enervantă, servicii publice îndoielnice, risipă de bani în proiectele statului), speranţe prea mari de a ieşi din criză după preluarea guvernării de către stânga socialistă nu prea ar trebui să avem. De ce? Foarte simplu: bunăstarea şi prosperitatea unei naţiuni este direct corelată cu gradul de libertate economică pe care îl impui sistemului economic. Cu cât va fi mai puţină decizie politică în alocarea resurselor, cu atât piaţa va putea să le aloce mai eficient şi va putea să creeze acele locuri de muncă şi acele afaceri atât de aşteptate de o economie care numai capitalistă nu se poate numi (de fapt nu s-a numit de mulţi ani în urmă).
Prin câştigarea dreptului de a numi un nou guvern, stânga socialistă din România a pornit deja la activarea acelor obsesii vândute drept soluţii providenţiale la criza actuală şi împrumutate fără discernământ din surse externe dubioase, în fapt măsuri care îşi vor lăsa multă vreme aşteptate efectele economice pentru o ţară care nu duce lipsă de stat asistenţial ci de economie privată şi de antreprenori:
1. Creşterea salariului minim pe economie: este o măsură care va împiedica şi mai mult dezvoltarea afacerilor existente şi deschiderea de afaceri noi, având în vedere că la un salariu minim de 850 lei mai trebuie să plăteşti taxe şi impozite pe muncă statului într-o sumă apropiată. Cu fiscalitatea pe muncă infernală care ne ia aproape 50% din veniturile noastre o astfel de măsură se traduce doar printr-un laţ şi mai greu legat de gâtul celor care contează cel mai mult în economie – antreprenorii;
2. Introducerea impozitării progresive: obsesie veche a celor din jurul socialiştilor care presupune o revenire la impozitele diferenţiate pe clase de venit, deşi nu există nici un criteriu obiectiv de setare a acestor clase de venit. O astfel de măsură va încurca şi mai mult încasarea impozitelor, va genera costuri mari pentru stat şi un stres inutil pentru contribuabilul care şi acum plăteşte o sumă progresivă chiar şi pe o cotă unică de 16%. (la un venit de 1000 de lei se plăteşte 160 de lei şi la unul de 10000 lei se plăteşte o sumă progresiv linar mai mare de 1600 lei). De fapt problema nu e cu cota unică ci cu nivelul real al acesteia care, de exemplu pe cazul dividendelor, de fapt este de 32% (se percepe o cotă de 16% când se decide repartizarea dividendului şi încă 16% la plata lui). Să nu mai vorbim de ce sume progresive plăteşte „bogatul” şi nici de criteriile absolut arbitrare de împărţire pe clase sociale.
3. Introducerea unui impozit pe averile mari: o astfel de măsură împarte nedrept societatea în săraci şi bogaţi lovind de fapt nemeritat în clasa de mijloc. Socialiştii uită că bogaţii sunt cei care contează într-o societate şi cu cât o societate are mai mulţi bogaţi care ajung aşa nu prin hoţii, furturi din ban public, administrarea proastă a activelor statului, ci ajung aşa vânzând bunuri şi servicii pe piaţă şi asumându-şi incertitudinea şi riscurile aferente, cu atât societatea respectivă are şanse mai mari la o prosperitate durabilă (şi nu una conjuncturală din motive pur electorale). Las la o parte ideea că averea va fi evaluată după criterii pur arbitrare (inclusiv ce va fi inclus în această categorie) dar şi faptul că odată ce am cumpărat o proprietate aceasta a fost cumpărată din venitul deja impozitat cu vârf şi îndesat, fiind absolut nedrept ca în câţiva zeci de ani să mai plătesc statului încă odată valoarea acelei proprietăţi doar pentru a putea să mă bucur de ea (şi de multe ori fără ca statul să mai facă ceva în plus pentru a ridica, eventual, valoarea acestei proprietăţi).
4. Păstrarea companiilor de stat şi introducerea unui management “privat”: management privat există şi acum pentru că oricum nu conduce o maşinărie sau un computer compania şi un grup de oameni înzestraţi întotdeauna cu interese private. Că se numeşte manager privat sau nu mai contează atâta timp cât compania va rămâne a statului adică a nimănui. Problema nu e pe cine pui în fruntea unor astfel de construcţii atipice pentru economia de piaţă şi e problema că proprietatea acolo e incertă şi nedefinită. În final, aceşti manageri privaţi vor întoarce mai devreme sau mai târziu profiturile companiei înspre buzunarele lor şi ale politicienilor din Consiliul de Administraţie puşi acolo să reprezinte “interesele statului român”.
5. Limitarea oricăror intenţii de a privatiza resursele economice ale acestei ţări: deşi în absenţa acestor privatizări acele resurse vor rămâne fie inaccesibile fie vor fi în continuare deturnate spre cei care deţin puterea politică şi care le vor controla întru interesul lor mai puţin naţional. Opoziţia faţă de privatizarea acestor resurse le va menţine fără o valoare economică şi fără ca cineva vreodată să beneficieze de pe urma lor (acele resurse care nu intră în circuitul economic nu există de fapt).
6. Mărirea pensiilor şi salariilor din sectorul bugetar din considerente de reparaţie morală: dacă am putea găsi prosperitatea noastră în aşa ceva nu înţeleg de ce nu triplăm aceste pensii şi salarii şi de ce le mărim cu un procent care e de fapt praf în ochi fără a mai ţine cont de faptul că economia privată care ar trebui să plătească pentru aşa ceva nu creşte. Această mărire de pensii şi salarii se va face prin acele biruri mai mari cu care vine la pachet această măsură populistă aducătoare de voturi de la un popor sărăcit îndelung de politicieni cu mari probleme în înţelegerea cu adevărat a fenomenului economic. Ca să ai ce să promiţi alegătorilor trebuie să ai de la cine să iei. Dacă nu ai de la cine să iei nu faci decât, fie să îi minţi inutil, fie să te împrumuţi plasând rezolvarea problemelor către generaţiile care vor veni.
Constat cu durere că liberalii din această combinaţie au contribuit doar cu persoane prin ministere şi foarte puţin au avut puterea de a negocia ceva liberal în ceea ce va urma (de fapt s-au purtat ca simpli antreprenori politici interesaţi de un singur lucru – securizarea viitorului lor politic). Ca economist, te întrebi foarte simplu de unde vor avea resursele necesare pentru toate aceste măsuri: evident că dintr-un deficit bugetar mai mare şi dintr-o datorie publică suplimentară (la cât de mari sunt impozitele în România este puţin probabil ca resursele să provină de la o relansare economică de amploare sau dintr-o eficientizare a luptei contra evazioniştilor, mai ales că salariile celor care sunt puşi să facă controale sunt de mizerie). Deja terenul a fost pregătit de tot felul de specialişti care vorbesc că anvelopa bugetară trebuie să îşi modifice ţinta de deficit sau că şi inflaţia ar trebui să fie ceva mai mare decât este în prezent.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
