Uitându-mă la ceea ce s-a întâmplat în cadrul dezbaterii moţiunii în Parlament, am retrăit senzaţia unei şedinţe tensionate pe bursă. Exaltări, patimi verbale, voci tremurânde, metafore mai mult sau mai puţin inspirate. Toate, semnele unei relative exuberanţe iraţionale. Transferul de tensiune s-a propagat şi în mass-media, care a început să facă imediat asocieri destul de slab argumentate, la cald. De exemplu, căderea guvernului a cauzat căderea leului.
Cred că preşedintele Traian Băsescu a acţionat corect. România nu avea nevoie să intre într-o nouă perioadă de instabilitate politică, chiar dacă o contagiune a acestei incertitudini politice asupra economie româneşti nu s-ar fi văzut atât de rapid. Altfel spus, totul depindea de durata “crizei politice”, dacă o putem numi aşa.
Câteva consideraţii legate de situaţia în care ne aflam în contextul apariţiei crizei politice, de ce ar fi bine ca aceste crize să nu apară des şi care ar fi putut fi efectele asupra economiei.
- Spuneam că dacă s-ar fi întins pe o perioadă de timp rezonabilă, criza politică nu ar fi avut efecte semnificative asupra economiei. Putem considera incertitudinea politică ca un factor de influenţă temporar, tranzitoriu asupra economiei. Un factor care va fi resorbit de mecanismele de reglare din economie. Spun acest lucru din cel puţin două motive. Prima, România a mai trecut prin astfel de perioade – anul 2010 stă mărturie – şi un am văzut turbulenţe masive în economie. Comportamentele la nivel microeconomic s-au “ajustat” aproape instantaneu la un astfel de şoc, demonstrînd că au internalizat acest şoc. În plus, s-a văzut şi se va vedea şi acum. Că sectorul privat – atât de blamat – şi în general economia românească sunt în mare măsură decuplate de politic.
- Pentru a diminua la maxim riscul de contagiune este strict necesar ca principalii decidenţi de politici macroeconomice – BNR şi Ministerul Finanţelor – să comunice permanent, să transmită mesaje de coerenţă atât către mediul intern cât şi către cel extern. În plus, consider că, în astfel de momente, este strict necesară o prudenţă ridicată a analiştilor economici, jurnaliştilor economici s.a. în a transmite mesaje fataliste, de rostogolire a dezechilibrelor din mediul politic înspre cel economic. O paranteză, aici se vede cât de bine este ca eşaloanele doi din ministere şi în general din instituţiile publice să un fie politizate.
- Legat de afirmaţia de mai sus, escaladarea unor mesaje inadecvate – suprapusă prelungirii crizei politice pe termen lung – ar fi putut determina încă intrarea României într-un scenariu negru, pe care nu şi-l doreşte nimeni. Un scenariu în care am putea regăsi: criză politică fără soluţii credibile şi imediate; imposibilitatea de rostogolire a presiunii datoriei pe termen scurt ca urmare a creşterii ratei dobânzii pe pieţele externe; ratarea procesului de ajustare fiscală prin neândeplinirea ţintelor convenite cu creditorii internaţionali. Manifestările ar putea fi simple şi ne-ar introduce în cercuri vicioase din care cu greu se poate ieşi. Creşterea CDS urilor şi a riscului de ţară, ar mări costul refinanţării datoriei publice scadente şi a deficitului bugetar. Nu doar creditorii externi, dar şi băncile autohtone vor împrumuta Guvernul mult mai scump. România va intra din nou într-o criză fiscal – bugetară, de lichiditate (acordul preventiv cu FMI nu ajută, deoarece banii sunt destinaţi pentru consolidarea rezervelor BNR). Guvernul îşi va refinanţa datoria tot pe termen scurt, astfel că „nu vom putea câştiga timp suficient” pentru a ne recăpăta încrederea pe pieţele externe. Moneda naţională poate avea perioade de depreciere bruscă. Volatilitatea cursului de schimb va creşte, ceea ce poate genera pierderi pentru agenţii economici. Deprecierea monedei va mări la rândul său costul finanţării externe a datoriei publice; în plus contribuie automat la majorarea acesteia, în condiţiile în care 50% din aceasta este în valută. Relansarea economiei româneşti va avea loc cu un decalaj semnificativ faţă de anticipările noastre.
Un calcul simplu al costurilor scenariului negru. Dacă în urma creşterii riscului de ţară leul s-ar deprecia cu 5% faţă euro, atunci datoria publică a României ar creşte cu 1% din PIB/an. Dacă leul s-ar deprecia cu 5% faţă de euro atunci serviciul extern al datoriei publice ar creşte cu aproximativ 0,05% din PIB/an. Dacă riscul de ţară ar creşte, atunci România şi-ar fi refinanţat datoria mult mai scump. În 2012, România trebuie să refinanţeze 13,5 mld euro în contul serviciului datoriei publice interne şi să acopere aproximativ 2,5 mld euro în contul deficitului bugetar. Dacă se vor împrumuta cele 16 mld euro pe un an la o dobândă mai mare cu 2 puncte procentuale, atunci cheltuielile cu dobânzile vor creşte automat cu 0,23% din PIB/an. Deci s-ar putea ajunge la costuri agregate de circa 1,28% pe an, 1,7 mld euro pe an, adică 4,7 milioane euro pe zi.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
