Republica Moldova este pusă la colț într-un mod primitiv de Dmitrie Rogozin. Dacă ar fi fost însărcinat din partea Kremlinului să aducă pacea, Rogozin ar fi folosit vizita sa în regiune pentru a înțelege cele două părți, pentru a căuta soluții posibile. Dar el a venit să dea cu pumnul în masă și a făcut publice niște precondiții inacceptabile. Și pe care știa că R. Moldova nu are cum să le accepte. Rogozin nu e omul păcii. De altfel, este ridicol să trimiți ca pacificator pe un tip care singur se laudă că a condus detașamente de voluntari în războiul din 1992.
Poate ați auzit gluma aceea cu întrebarea ”ce este o soție?”. Răspunsul: O soție este persoana care te ajută să treci peste problemele pe care nu le-ai fi avut dacă nu te însurai cu ea. Cam așa e și cu Rusia: ea creează o regiune separatistă în coasta Moldovei, ea se oferă să o rezolve și trimite în acest scop pe unul dintre războinicii care au luptat în războiul secesionist. Asta nu este diplomație, este o glumă proastă. Și trebuie tratată ca atare.
Dar există și o parte bună. Pentru a înțelege ce vreau să spun, iată ce scriam în februarie în cadrului raportului nostru: ”De la relansarea relației la acumularea restanțelor – Raportul anual CRPE privind relația România – Republica Moldova (2011)”: `Deocamdată, schimbarea puterii din Transnistria afectează percepțiile asupra negocierilor. Până acum, guvernanții de la Chișinău treceau ușor și automat în ochii Europei ca băieții buni, care nu se pot înțelege cu Smirnov. Figurile noi de la Tiraspol, între care se remarcă ministra de Externe Nina Ștanski, ridică probleme de relaționare oficialilor de la Chișinău. Percepția generalizată la Chișinău este că schimbarea de la Tiraspol a fost orchestrată tot în favoarea Moscovei (poate nu a ieșit favoritul direct Kaminski, dar și Șevciuc depinde tot de Kremlin). Însă această percepție nu este împărtășită de către oficiali ai UE. S-ar putea ca moldovenii să aibă dreptate și ca așteptările trezite în Europa să fie încă un exemplu de triumf al speranței asupra experienței, însă Chișinăul va trebui să facă față unor noi presiuni spre o înțelegere favorabilă Transnistriei. Chișinăul trebuie să fie flexibil și să-l lase pe noul lider de la Tiraspol să-și dovedească limitele în fața Europei, altfel riscă să treacă drept partenerul încăpățânat care refuză rezolvarea unui conflict în a cărui rezolvare Europa investește credibilitate. Obiectivul Chișinăului trebuie să rămână acela de a evita ”transnistrizarea” întregii republici, deci să rămână ferm în refuzul acceptării unei poziții de egalitate între părți și a unei puteri de veto a Transnistriei în orice scenariu de reintegrare, dar trebuie să facă asta fără a pierde sprijinul Europei. Pentru a se arăta un jucător constructiv, trebuie să angajeze Tiraspolul în acțiuni concrete de reconectare (calea ferată, telecomunicații, cooperare interbancară), chestiuni pe care Chișinăul le propunea și până acum, dar fuseseră blocate de regimul Smirnov. În ceea ce privește România, rămânem la recomandarea de anul trecut: România nu trebuie să aibă o politică separată de Chișinău în Transnistria. Convingerea intimă a multor oficiali români – anume că RM i-ar fi mai bine fără Transnistria – nu poate deveni mesaj oficial, cel puțin nu ar ajuta la nimic în această etapă`.
Asta era după alegerile de la Tiraspol, dar înainte de numirea lui Rogozin. Până să vină Rogozin să răstoarne masa de joc și să împartă pumni în dreapta și în stânga, Șevciuc și Ștanski jucau rolul descris: băieții buni cu care Europa s-ar putea înțelege. De când Germania a pus problema Transnistriei pe masă, ca test pentru voința Rusiei de a coopera într-un nou aranjament de securitate cu Europa, Kremlinul spunea la nivel neoficial: noi am vrea să rezolvăm problema, dar Snegur și transnistrenii nu vor. Acum, rolul s-a inversat: Tiraspolul face pe partenerul flexibil, iar Moscova e băiatul rău.
Nici Berlinul, nici Bruxelles-ul și nici alte capitale europene nu vor înghiți gălușca. Jocul de imagine al Rusiei s-a terminat. Că s-a dorit așa ceva prin trimiterea lui Rogozin sau individul a dat cu bâta în baltă de capul său nici nu mai este important. Important e acum ce va face Chișinăul. O strategie inteligentă ar trebui să aibă trei paliere:
- menținerea negocierilor deschise și propunerea de pași concreți de cooperare cu Transnistria
- refuzul precondițiilor lui Rogozin și ignorarea provocărilor pe care acesta le lansează
- continuarea europenizării și amânarea unei soluții în Transnistria până ce actualul status-quo se schimbă.
Să le luăm pe rând:
1. Este ceea ce Chișinăul face de multă vreme, propune dialog și proiecte concrete de cooperare. Dacă găsește mai multă deschidere la Șevciuc față de Smirnov, foarte bine. Dacă nu, nu. Acest punct nu vizează reglementarea definitivă a conflictului înghețat.
2. Chișinăul nu poate accepta precondițiile dictate de Rogozin. Oricum au fost formulate astfel încât să nu poată fi acceptate. Deci nu e nicio noutate. Chișinăul a spus mereu că nu acceptă tratamentul egal între cele două părți și așa și este normal: nu pot fi egale o țară recunoscută de toată comunitatea internațională (România e prima țară care a recunoscut Republica Moldova) cu o entitate nerecunoscută de nimeni (nici măcar de Rusia, care totuși o vrea egală R. Moldova). Divagațiile lui Rogozin despre unirea cu România și identitatea moldovenilor sunt voit provocatoare. Și vrea să pună și Chișinăul și Bucureștiul în poziții defensive. Nu trebuie răspuns altfel decât cu adevărul: nu este o chestiune aflată pe agenda oficială, nu avem ce să discutăm despre asta. Punct. Dacă vrea să continue discuția, Moscova trebuie să pună pe masă fapte și acțiuni oficiale ale celor două state cu populație majoritară românească, nu percepții paranoice.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
