Credeam ca este larg impartasita constatarea privind functionarea statului roman, la mai bine de douazeci de ani de tranzitie post-comunista. Locul Romaniei in constelatia tinerelor democratii din “Noua Europa” ar trebui sa indemne la moderatie, luciditate in abordarea acestei teme; nu in cele din urma, pentru a trage concluziile care se impun in materie de politica publica, la reforme.
Nu as fi scris randurile ce urmeaza daca nu as fi auzit voci oficiale indicand finalul episodului, de pana acum, Cuprumin ca dovada ca avem un stat puternic, proba a capacitatii de a “nu negocia in genunchi”. Oare cum suna aceste asertiuni cand nu cu mult timp inainte de a fi facute se celebra tranzactia considerata incheiata ca un succes. Opinia mea este ca avem de-a face cu o mostra de incompetenta, superficialitate in tratarea chestiunii respective, care nu necesita multe comentarii. Si este regretabil ca un guvern nu beneficiaza de oameni care sa judece cum se cuvine constructia unor asemenea tranzactii; afirm aceasta intrucat atunci cand sunt in joc interese majore ale economiei romanesti culoarea unui guvern trebuie sa conteze putin.
Fiindca afirmatiile oficiale evocate mai sus par sa vrea sa contureze o alta imagine privind functionarea statului simt nevoia sa punctez cateva aspecte; ele ofera repere pentru cei care sustin teza “puterniciei” dovedite de statul roman in afacerea Cuprumin.
In primul rand, trebuie spus ca puterea unui stat isi are originea in forta economiei; o economie slaba nu are cum sa permita un spatiu de manevra important fie si unei diplomatii superinteligente. Nu ma refer aici in principal la dimensiunea si populatia unei tari (ce conteaza in geopolitica), ci la forta industriala si tehnologica, ce permite o productie cu o valoare adaugata inalta, mentinerea de nise de competitivitate. Pe o perioada de timp mai lunga forta economiei este de pus in relatie cu calitatea politicii publice. O politica publica performanta mentine avantaje competitive, sau poate conduce la surmontarea unor decalaje in timp. Oare cum stam din acest punct de vedere? Desi s-ar putea spune ca admiterea Romaniei in NATO si admiterea in UE sunt pietre de hotar in devenirea ei ca membru al familiei democratiilor liberale.
Putem fi mai concreti in examinarea calitatilor si defectelor statului roman. Cand de ani de zile deplangem metehnele unei administratii publice si cand se clameaza de la stanga la dreapta esichierului politic (fie in mod onest, fie cu ipocrizie) nevoia unor reforme radicale pare straniu sa sustinem teza existentei unui stat puternic. Daca este puternic (nu in acceptia autoritarismului) de ce persista naravuri atat de rele? Sunt dovezi elocvente privind slabiciuni ale statului, care privesc textura institutionala a deciziei publice, functionarea institutiilor publice. Risipa enorma in bugetul public, ineficienta cheltuirii banului public, coruptia endemica, gradul jalnic de absorbtie a fondurilor europene, nivelul foarte scazut al incasarilor fiscale, arata cu degetul intr-o anumita directie. Politizarea extrema a administratiei publice, care a blocat reforma guvernantei in companiile de stat este simptomatica pentru un stat slab, capturat de interese statornicite, unde “cautarea de renta” a devenit regula a functionarii administratiei publice, a relatiei intre public si privat. Culmea, ceea ce numim capusarea sectorului public este facuta nu numai de firme private (legate prin tot felul de fire de “prieteni” politici si unii sus pusi din administratia publica), dar si de inalti funationari publici, chiar de demnitari. Intr-o tara in care exista respect fata de cetateni, fata de banul public, este inaccpetabil ca unii demnitari sa ajunga sa aiba venituri lunare echivalente a peste 10-15 000 de euro prin prezenta in diverse consilii de admnistratie; fisa postului iti dicteaza sa reprezinti interesele statului, nu neaparat in biroul unui minister. Cum se poate cere cetatenilor sa fie loiali, sa-si respecte obligatiile fata de stat (sa-si plateasca obligatiile fiscale), sa accepte privatiunile unor programe de austeritate cand exista acest dispret, aroganta a unor reprezentanti ai autoritatilor? Ce sa mai spunem de numirile la CNVM, la Comisia pentru Supraveghrea Asigurarilor, la cea pentru pensii private, care denota iresponsabilitate, dispret pentru functionarea unor institutii unde pregatirea profesionala trebuie sa faca legea.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
