În acest weekend francezii ies la vot pentru primul tur al prezidențialelor. Ca român, ca străin, mă uit la alegeri de pe margine iar dezbaterile mă implică emoțional foarte puțin. Totuși ma uit cu stupoare la retorică ieftină a discursului politic oferit de majoritatea candidaților.
Prima constatare. Pentru acest tur alegerile nu se joacă între Nicolas Sarkozy (UMP, dreapta) și François Hollande (PS, stânga). Cei doi sunt practic la egalitatea, 27%, cu o diferență în marja de eroare în favoarea candidatului de stânga. Agendă e dictată însă de extrema stânga și extrema dreptă. Întrebarea fundamentală este câte voturi sunt capabili să adune doi candidați cheie, Jean Luc Mélenchon (Front National Gauche ) și Marine Le Pen (Front National). Scorul obținut de aceștia în primul tur va fi direct proporțional cu efortul și concesiile pe care Srakozy și Hollande le vor face în al doilea tur pentru a-și apropia electoratele respective. În sondaje fiecare dintre extreme este creditată cu aproximativ 15%. Pe scurt, 30% din francezi votează la stânga, 30% votează la dreapta și 30% sunt împărțiți între comuniști mai mult sau mai puțini moderați și extremiștii de dreapta care predică ieșirea din zona Euro, închiderea granițelor și bascularea străinilor care distorsionează societatea și cultura franceză, respectiv diverse forme de naționalizare a băncilor și creșterea salariului minim la 1 700Euro. Detaliile celor două programeaici și aici.
A doua constatare. Campania electorală este despre orice altceva în afară de problema reală a Franței, o datrie suverană care tinde spre 90% din PIB și care a crescut în mandatul lui Nicolas Sarkozy (de drepta !) de la 64.2% din PIB în 2007 la 82.3% din PIB în 2010 (sursa Eurostat). Utimele dezbateri erau pe subiectul crimelor de la Nantes, care au scos la iveală dinnou tot felul de pasiuni anti-islamice (detalii aici). Însa mult timp agendă publică a fost dominată de dezbaterea despre carnea « halal/casher» pe care toți consumatorii non-musulmani/non-evrei o cumpără fără să știe, având în vedere că excesul de producție e vărsat în piață pe filierele clasice de distribuție (detalii aici). Faptul că în Franța datoria creată de facturile sociale a crescut de la 53.557 milioane EURO în 2007 la 175.601 milioane EURO în 2010 (sursa Eurostat) este subiect marginal pe agenda publică.
O mică anecdotă spre ilustrare. Un amic de al meu francez, doctor în fizică, este șomer de aproximativ 6 luni. Lucra într-un proiect de cercetarea finanțat de stat. Între timp fondurile alocate pentru acel proiect au fost stopate ca urmare echipa a fost trimisă în șomaj. În Franța poți primi ajutor de șomaj in funcție de cât timp ai lucrat si de valoarea ultimului salariu. El primești timp de un an de zile 57.4% din ultimul salariu. Lăsând la o parte suma pentru alocația de șomaj, un alt lucru este mai interesant. Amicul meu își poate găsi ușor un post de profesor de liceu sau asistent de cercetare, însă în orășelul în care locuiește el va găsi numai ceva în timp parțial. Conform legii, dacă accepți orice contract de agajare ajutorul de șomaj îți este automat oprit. Ori, între a accepta un salariu de aproximativ 700-800Euro/lună și un ajutorul de șomaj care ajunge în cazul lui spre 1 200Euro/lună, alegerea e limpede – preferă să mai stea în șomaj și să se plimbe prin Europa timp de un an, pe banii statului Francez.
A treia constatare. Implicațiile directe și indirecte pentru românii care lucrează în Franța sau își caută de muncă aici nu sunt optimiste. E de aștepta ca pe termen mediu în Franța să nu se schimbe fundamental mare lucru, din contră, mă aștept ca situația să se înrăutățească. Dacă va câștiga Nicolas Sarkozy cel mai probabil se va continua cu politici de restructurare, respectiv reducerea locurilor de muncă în zonă guvernamentală fapt care va creă o presiune crescută pe locurile de muncă din privat. Ca urmare, păstrarea sau găsirea unui loc de muncă vor fi din ce în ce mai dificile. Dacă însă va câștiga François Hollande se întrevăd două scenarii. Secnariul A, acesta va implementa ce a promis în campanie, adică creșterea cheltuielilor publice prin reangajarea a 60.000 de profesori, întoarcerea vârstei de pensionare la 60 de ani și taxarea cu 75% a veniturilor care depășesc 1 million de Euro, cu cel putin două consecințe. Prima, presiunea pe privat va fi enormă deci creșterea economică va avea de suferit ridicant astfel și mai mult rata șomajului. A doua, piețele financiare nu vor ezita să taxeze Franța pentru astfel de excese și prețul la care guvernul se va împrumută va fi din ce în ce mai mare. Un scenariu similar cu cel al Spaniei nu este deloc exclus. Secenariul B, dacă însă François Holland își va nuanța promisiunile după câștigarea alegerilor, așa cum mă aștept, ne întoarcem la o versiune îndulcită cu iz social a scenariului Sarkozy. Ce mi se pare însă îngrijorător la François Hollande este discursul lui vis-à-vis de Uniunea Europeană. El continuă să ceară renegocierea Pactului de Stabilitate Fiscală motiv pentru care Agela Merkel nu l-a primit într-o vizită têt-à-têt. Deci cu François Hollande Franța pare să intre într-un gen de izolare europeană cu implicații nocive nu numai pentru francezi dar și pentru europeni. Detalii aici.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
