Mă refer la această propunere.
Din două motive: A. Interesul general al stabilității democrației noastre. B. Interesul lor particular din acest moment. În cazul liderilor opoziției, A și B se suprapun în mod fericit. Le voi argumenta pe rând.
A. Interesul general
Din 2000 încoace, dar mai ales după 2004, am schimbat în mod nefericit diverse reguli privind algerile. Votul struțo-cămilă uninominal cu compensare a fost o tâmpenie. Alegerea primarilor într-un singur tur altă tâmpenie. La fel alegerea președinților de consilii județene. Dar între aceste multe tâmpenii, cea mai mare a fost despărțirea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale. În 1996 și 2000 avusesem niște precedente fericite. Suprapunerea celor două alegeri lăsa loc ca nemulțumirea populară să tranziteze automat într-o schimbare de putere totală – președinte + guvern. Parțial, modelul a fost valabil și în 2004 – doar un rezultat foarte strâns la alegerile parlamentare a permis președintelui nou ales Băsescu să încline balanța prin prerogativa numirii premierului.
De ce au fost despărțite prezidențialele de parlamentare? Nu a fost limpede nici atunci. Probabil să fi fost frustrările lui Adrian Năstase față de puterea președintelui Iliescu. Uităm acum că toți președinții români au avut conflicte cu premierii – Iliescu / Roman, Năstase; Constantinescu / Ciorbea, Vasile; Băsescu / Tăriceanu – conflictul între palate este înscris în gena semiprezidențialismului. Problema de bază este că avem două legitimități directe: cea a președintelui ales direct și cea a majorității parlamentare care votează un guvern. Dacă cele două legitimități nu se suprapun, atunci conflictul este deschis și virulent. Dar alegerile simultane reduc șansele conflictului de legitimități (nu îl elimină, cum s-a văzut în 2004). Despărțirea alegerilor nu a făcut decât să crească șansele acestui conflict. Inventarea unei majorități pro-prezidențiale după alegerile parlamentare din 2008 nu e un accident datorat personalității lui Băsescu, cum se amăgesc să creadă liderii opoziției. Acesta va fi modelul de acum încolo. Un model instabil, chinuit și imoral. Inventarea UNPR este doar un simptom al acestei boli.
Probabil că în capul celor care au comis această schimbare a Constituției, România ar fi trebuit să balanseze spre un regim parlamentar de facto. Dacă parlamentul este ales la un moment diferit decât Președintele, atunci Președintele capătă un rol marginal în jocul puterii – asta a fost logica lor. De fapt, efectul a fost exact invers: Președintele capătă marjă de manevră mai mare.
Constituția este ambiguă. Președintele numește premierul. Este obligat să numească pe cine propune majoritatea parlamentară? Asta este interpretarea dată de opoziție textului constituțional. Cine are dreptate? Nu contează pentru această discuție. Fapt este că nimic nu îl obligă.
Și aici avem o tradiție nefericită care coboară până la regii României. Carol I practica rotativa guvernamentală – regele numește premierul, acesta își inventează majoritatea. Ferdinand a impus un guvern al regățenilor averescani pentru că nu avea încredere în țărăniști și transilvăneni. Carol II a numit în 1937 un premier (Goga) din al patrulea partid plasat în alegeri. Din nou, dacă opoziția crede că doar caracterul lui Traian Băsescu este problema atunci se amăgește, problema e în sistem ca atare: acolo unde ai un spectru politic fragmentat și partidele sunt slabe instituțional, prerogativa numirii premierului devine esențială în jocul de putere.
În fapt, România a basculat spre un regim prezidențial. Nu președintele a trebuit să se supună majorității, ci președintele a manufacturat o nouă majoritate prin crearea UNPR. Și se vor găsi întotdeauna oameni care să dezerteze spre o majoritate care poate asigura un guvern. Asta este, nu zic că e bine, doar constat realitatea. Iar regulile bune trebuie să plece de la ce este, nu de la ce ar trebui să fie.
Citeste tot articolul pe Contributors.ro
