I. Ecuație cunoscută cu mai mulți necunoscuți
Să facem un exercițiu mental. Să luăm un interviu unui locuitor al Capitalei. Un om care a optat pentru dl Prigoană în sondajul intern pe baza căruia s-a desemnat candidatul PDL la Primăria generală. Îl întrebăm ce i-a determinat opțiunea. Apoi, presupunând că e oferit un motiv legat de persoana și/sau intențiile dlui Prigoană, întrebăm subiectul dacă nu consideră că în aceeași situație, sau una mai bună, s-ar afla și dl Preda, de exemplu. Care credeți că o să fie replica, în covârșitoarea majoritate a cazurilor? Vă spun eu: ”Cine?”. Sau un alt răspuns cu același temei esențial: nu va opta pentru un candidat pe care nu-l cunoaște. Exercițiul nu este pur speculativ: la câteva zile după ce a fost desemnat public candidat, dl Prigoană a prezentat un rezumat program politic, rezumat la menționarea seacă a trei priorități ale unui viitor mandat. Repet *după* desemnare, inclusiv după sondajul sus-pomenit. Și atunci, mă întreb, retoric, care au fost motivele pentru care dl Prigoană a primit susținerea majorității celor sondați? Cu siguranță că n-ar fi putut fi aprecierea pentru programul politic al viitorului primar. Putem presupune că Bucureștiul nu e locuit de cititori de gânduri, capabili să afle ce intenționează un candidat înainte ca acesta să-și formuleze ideile. Din nou, răspunsul nu poate fi decât unul singur: alegătorii au preferat candidatul cunoscut celui (celor) necunoscuți.
Acum, dacă sunt puțini glumeți care să presupună că românii obișnuiți (inclusiv cei din București) au capacități telepatice, sunt mulți comentatori foarte sobri care explică decizii ale acestora prin faptul că ”nu au educație politică” și că sunt superficiali. E un clișeu lipsit de educație și profunzime. A alege un rău cunoscut în dauna unui (posibil) bine necunoscut nu e un gest caracteristic unui român needucat, e un gest caracteristic unui om normal. Li se întâmplă chiar și intelectualilor. Sunt tentat să fac un nou exercițiu mental autopropunându-mă într-o competiție cu dnii Nicușor, Preda etc. și înregistrând apoi susținerea pierdută de cei doi în favoarea mea, pe motivul că – obscur cum sunt – s-ar putea totuși să fiu și mai intelectual decât cei doi cunoscuți intelectuali. În fine, destui din rândul acestor sprijinitori nu înțeleg că sondajul nu arată o respingere a intelectualilor ci doar faptul că sunt necunoscuți electoratului. Nu înțeleg asta pentru că, pentru ei, oameni ca dnii Preda și Nicușor sunt foarte cunoscuți, și nu pot vedea că sunt în minoritate din acest punct de vedere.
II. Ce-a ales dna Udrea?
Am citit un val de atacuri la adresa conducerii PDL București, și dnei Udrea în special, plecând de la acuzația că alege ”baronii” în dauna intelectualilor. Câtă superficialitate în această acuzație! Există vreun fel de motiv să credem că sondajul respectiv a fost fraudat? Că a reprezentat altceva decât opțiunile bucureștenilor? Nu. Există orice temei rezonabil să ceri unui partid să meargă pe mâna unui candidat care s-a situat într-un astfel de sondaj în marja de eroare? Din nou, nu. Competiția politică nu se face pe bază de IQ, diplome, grade, lucrări publicate, frumusețe fizică sau mentală. Acestea pot contribui la scor, desigur, dar notarea se face pe bază de sprijin politic generat de(!) și pentru candidat, atât și nimic mai mult. PDL București a sondat intenția de vot pentru candidați. În aceste circumstanțe, în lipsa unor argumente că un alt candidat ar fi fost mai bun la capitolul sprijin politic, a merge pe mâna câștigătorului din sondaj e decizia normală, inevitabilă. Iar a vorbi atunci despre alegerea candidaților în termeni de intelectuali/neintelectuali are la fel de mult sens ca a vorbi despre alegerea unei șurubelnițe potrivite în funcție de culoarea mânerului.
Însă atacul e superficial nu doar pentru că aduce o acuzație fără noimă, ci mai ales pentru că ratează (nu, chiar neagă!) acuzația autentică la adresa liderilor PDL în acest caz, în această chestiune specifică. Recitiți: Elena Udrea e atacată pentru că ar fi ales alt candidat decât un intelectual. Or, acuzația care i-ar trebui adusă este că n-a ales. N-a ales pe nimeni! A cedat alegerea. Și nici măcar nu e vorba de cedarea ei către electorat. Nu, ținând cont de ce arătam mai sus, competiția între potențialii candidați la primăria generală a fost una (doar) de notorietate, și a avut un câștigător categoric. De fapt, ținând cont de circumstanțe, nici măcar de competiție nu poate fi vorba, nu între cei doi. Câștigătorul fusese stabilit dinainte – de către mass-media, în special de televiziuni. E o ironie că liderii PDL (și chiar dna Udrea, în special) au acuzat, nu o dată, rolul nefast al televiziunilor private în viața noastră politică, doar ca acum să le dea practic pe mâini alegerea candidaților. În mod natural, pe undeva, mustața, ideile și viața personală …pitorească a dlui Prigoană au fost categoric mai pe placul televiziunilor decât ochelarii și discursul academic al dlui Preda. Sondajul n-a făcut altceva decât să constate o diferență categorică de notorietate, nu să ceară electoratului o opțiune.
III. Cum se poate conduce un partid fără televizor
Să fim bine înțeleși. Nu spun că mass-media trebuie sau chiar că poate fi lăsată fără vreun fel de influență în sprijinul politic și desemnarea unui candidat. În schimb, constat că ne aflăm în extrema cealaltă, în care mass-mediei îi este practic cedată această decizie. Am tot scris că mă refer la ”aceste circumstanțe”; e timpul să explic la ce mă refer și cum ar fi putut fi ele modificate.
Există două moduri fundamentale în care poate fi condus un partid politic democratic, la nivel național sau local. Două modele de principiu. Primul model este pe bază de mandat personal. Termenul ”mandat” îl rezumă foarte bine, cu dublul lui înțeles de ”împuternicire” și în același timp de ”obligație”. În domeniul nostru, mandatul politic se referă la binomul putere-responsabilitate, deținut de o aceeași persoană, pentru un scop specific. De exemplu, un lider politic poate cere și primi de la partid un mandat de conducere al unei organizații locale. Scopul este, în principiu, câștigarea primăriei, dar asta nu e obligatoriu, poate fi și obținerea unui anume scor în alegeri, unui nivel de încredere, transmiterea unui mesaj etc. Acest model presupune că, odată primit și cât timp e în vigoare, deținătorul mandatului are deplina putere de a lua decizii în exercitarea lui. Nu e obligat să le negocieze cu nimeni, nu are nevoie de aprobări și justificări cu sondaje sau cine știe ce altceva. De ce? Pentru că aceeași persoană, eventual cu echipa ei, este și deplin responsabilă în raport cu același scop; are astfel tot interesul să nu-l rateze. Din același motiv, dar și din altele la fel de importante, modelul mai presupune și că exercitarea se face personal, nu e delegată altcuiva. Altfel decât în cazuri absolut excepționale, cel care deține mandatul de conducere la un anumit nivel caută și/sau exercită și demnitatea publică corespunzătoare.
Al doilea model este adesea numit ”democratic”, dar termenul este nepotrivit și poate ușor induce în eroare. Folosirea lui ar implica că a) toate canoanele unui sistem democratic sunt de bun augur pentru un partid, b) modelul anterior, fiind ”nedemocratic”, este cel puțin inferior acestuia. Ambele implicații sunt false. ”Indirect” v. ”direct” ar fi poate o distincție mai bună. În acest model, deciziile politice importante sunt luate direct de electorat. În cazul selectării candidaților, mă refer la acele ”primaries”, alegeri primare din SUA și, mai nou, din Franța. O să spuneți acum că exact asta a făcut și sondajul respectiv. Nu, tocmai că nu; din contră. În acest caz nu vorbim de diferență de detalii, detaliile sunt modelul însuși. Caracteristicile sondajului și, cel mai important, chiar folosirea lui, au fost decizii ”interne” și relativ recente ale conducerii partidului. În cazul unor alegeri primare e obligatoriu să fie exact invers, regulile sunt clare și cunoscute cu multă vreme înainte. Aspiranții la candidatură trebuie să aibă destul timp ca să poată să se facă cunoscuți electoratului, timp ca să scape de handicapul lipsei de notorietate altfel decât devenind dragi televiziunilor cu povești despre pliciuri și soții. Chiar dacă între niște reguli, trebuie să li se permită competiția cu alți colegi de partid, competiția pe programe politice.
Repet, ambele sunt modele valabile, nu se poate spune că unul e mai bun, în diferite contexte au fiecare puncte tari și puncte slabe. Oricare poate fi la fel de bine ales, în principiu. Problema la noi este că nu e ales niciunul dintre ele. Ce s-a întâmplat cu desemnarea candidatului PDL pentru primăria București este un exemplu de situație care există în multe alte locuri și la alte partide. Explicația nu e greu de găsit. Al doilea model nu e agreat de conducerile de partid, pentru că practic îi lasă fără putere de decizie; trebuie doar să arbitreze o competiție deschisă, publică, cu reguli clare. Dar nici primul model nu e agreat, cu toată puterea discreționară care le-o oferă, pentru că presupune și asumarea la fel de categorică a responsabilității pentru eșec. Și atunci avem delegări de candidatură, justificări cu sondaje interne, ”candidați surpriză” inventați peste noapte, clasamente pe bază de notorietate și putere exercitată din studiourile televiziunilor.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
0
0
