Uneori, la cursul meu de imagologie de la Universitate, le spun masteranzilor următoarea poveste adevărată. În 1928, pictorul suprarealist René Magritte a pictat o pipă şi a notat dedesubt, cu scris de copil, următorul text: „Ceci n’est pas une pipe“ („Aceasta nu este o pipă“). Toată lumea a crezut că este un discurs absurd, perfect suprarealist. De fapt, era un discurs perfect realist. Pipa pictată hiperrealist de belgianul Magritte nu era o pipă propriu-zisă, ci o imagine a ei. Ea nu putea fi nici ţinută în mână, nici umplută cu tutun, nici aprinsă şi nici nu se putea fuma cu ea. Absurd ar fi fost, dimpotrivă, dacă pictorul ar fi scris sub reprezentarea pipei textul: „Aceasta este o pipă“. De fapt, Magritte a mizat inteligent pe modul nostru absurd de a lua imaginea unei realităţi drept realitatea însăşi. Pictura nu are propriu-zis nimic suprarealist în ea, dar provoacă în noi un mecanism suprarealist de percepere a picturii. Nu întâmplător, Magritte şi-a intitulat tabloul La trahison des images (Trădarea imaginilor).
În ultimii ani a fost creat în spaţiul socio-cultural românesc un grup ţintă de intelectuali (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Patapievici), care sunt maculaţi în mod constant. Asistăm pasivi la un abject linşaj prin mass-media şi Internet. Cei care practică acest linşaj agresiv nu amintesc nimic de importantele lor realizări instituţionale (Colegiul Noua Europă, Editura Humanitas, Institutul Cultural Român şi multe altele), nu le mai citesc cărţile şi nu-i mai ascultă pe cei demonizaţi. Eventual, scot din context câteva frânturi de fraze şi le citează ritual. S-a mizat pe intimidarea lor, pe dezgustul lor de a mai ieşi în spaţiul public, pe reducerea lor la tăcere. Şi, într-o oarecare măsură, s-a reuşit.
La adresa lor sunt proferate cele mai sinistre minciuni (împănate, evident, cu sferturi de adevăr), insulte şi calomnii. Cu cât mai groteşti, cu atât mai gustate de un anumit public. (Un universitar român din SUA scria deunăzi că aplecarea lui Andrei Pleşu către credinţa creştin ortodoxă ar fi creat în România un curent „ortodoxist“ care a făcut posibilă crima de la mânăstirea Tanacu. De curând, la Timişoara, Horia Patapievici a fost huiduit de câţiva cetăţeni, alde Lorin Fortuna & Co., care l-au acuzat că l-ar fi denigrat pe Eminescu într-un text în care, de fapt, îl omagiase ş.a.m.d.) La un proces similar de discreditare au fost supuse în anii ’90 Ana Blandiana şi Doina Cornea. Reacţia a fost, atunci ca şi acum, tăcerea.
Realitatea nu mai contează. Ea a fost sufocată – ca de o lespede de mormânt – de imaginea ei prefabricată. Portretul mistificat al cărturarului a fost receptat ca fiind cărturarul însuşi. Mulţi oameni, chiar de bună-credinţă, au terminat prin a cădea în capcana acestui mecanism absurd de percepere. Iar noi privim indiferenţi spectacolul mizer al unui mental colectiv infestat de clişee, toxine şi ură. Privim neputincioşi simptomele unei maladii a spiritului care se instaurează în corpul nostru social, fără ca vreun sistem imunitar să mai opereze. René Magritte ştia ce ştia. E greu să te lupţi cu imaginea. Ea este adesea mai puternică decât realitatea.
De fapt, însăşi reducerea intelectualităţii române la (doar) cei trei cărturari este o formă de reducţionism facil. Este o probă de schematizare perfidă. Dacă îţi propui să compromiţi o breaslă întreagă, îţi alegeţi câţiva reprezentanţi şi pui tunurile pe ei. Un grup de trei este ideal. Nu mai mulţi, căci altfel ecuaţia se complică şi rişti să-i pierzi pe oamenii mai simpli. Inoculezi în imaginarul colectiv ideea că acest grup este organizat pe baza unor raţiuni impure şi a unor scopuri imorale. Altfel spus, nu e un „grup“, ci o „grupare“. Am spus-o şi cu alt prilej, cei trei intelectuali români nu mai sunt receptaţi firesc, ca oameni concreţi, de bună-credinţă, ca indivizi liberi într-o societate liberă, ci ca o „tripletă“ abstractă, cu o agendă ascunsă. Propaganda maoistă i-ar numi „banda celor trei“. Propaganda nazistă i-ar considera participanţi la „conspiraţia iudeo-masonică“. Securitatea comunistă i-ar prezenta ca fiind racolaţi de o „agentură“. Ş.a.m.d.
Detractorii lor (dar chiar şi unii admiratori) au ajuns să-i perceapă în termeni cazoni: „în grup de trei“. Dacă se pronunţă numele lui Pleşu, trebuie să te aştepţi să urmeze Liiceanu şi apoi Patapievici. Mereu trei şi mereu în această ordine. Gustave Flaubert, bătându-şi joc de conservele mentale şi verbale, în Dicţionarul de idei primite de-a gata, îl definea astfel pe Diderot: „Este întotdeauna urmat de d’Alembert“. Nimic altceva despre marele Diderot. Cu alte cuvinte, nu trebuie să-i citeşti opera scriitorului Diderot, nici nu trebuie să ştii cine a fost, atâta timp cât, atunci când te referi la el, îl numeşti imediat şi pe d’Alembert.
Dar, între timp, ce facem noi, ceilalţi intelectuali?! Tăcem! Dacă nu e o tăcere aprobatoare, este măcar una indiferentă. Tăcem mulţumiţi că nu noi suntem plasaţi în ochiul ciclonului, că nu noi suntem cei diabolizaţi, că nu noi suntem trataţi drept ţapi ispăşitori, fiind învinovăţiţi pentru mai toate relele societăţii româneşti. Mâine vor fi alţii în situaţia lor şi vor fi indignaţi că nimeni nu le ia apărarea.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
