Industrie, bănci, constructori de automobile, media, comerţul produselor de lux, real estate, sport, de o mie de ori Sport…Nimic nu îi scapă unui şef de stat care a decis să îşi gestioneze ţara asemenea unei afaceri şi să îi transforme numele într-un brand a cărui valoare intrinsecă va creşte simţitor în anii ce vor veni. În general, când vorbim despre prosperitate în Orientul Mijlociu, primul gând zboară înspre Dubai ori Abu Dhabi. Adevarata lecţie de business vine însă de la Doha. Qatarul a hotărât să existe pe scena internaţională aplicând o formulă ingenioasă care începe să dea roade. Să vedem ce se întâmplă atunci când un stat aplică à la lettre regulile manageriale şi de gestiune ale unei companii private : viziunea pe termen mediu şi lung elaborată de Emirul-CEO şi de armata lui de consultanţi, axele strategice declinate în adevarate Business Units conduse de eşalonul doi, respectiv partea operaţională lăsată în mâinile unor manageri străini plătiţi regeşte (emireşte, dacă vreţi) responsabili în faţa unor administratori care nu iartă nimic. În joc e o cifră de afaceri de 210 miliarde de dolari – primul investitor internaţional.
Statul-companie e relativ tânar (independent din 1971), are o suprafaţă comparabilă cu judeţele noastre şi o populaţie de 1,7 milioane de locuitori dintre care 300 000 de băştinaşi (toţi angajaţi de compania mamă, deci funcţionari). Capitalul investit provine în principal din exploatarea gazului – North Field, cel mai mare zăcământ din lume – care îl transformă în primul producător şi exportator mondial de LNG (Liquefied Natural Gas). Emiratul e un paradis pentru companiile petroliere. Total şi ExxonMobil realizează aici cele mai importante beneficii la nivel mondial. Cetăţenii-acţionari nu plătesc impozite iar societăţile se achită de o taxă de 10% pe beneficiile realizate. De trei ani de zile, statul investeşte, cum nici un altul, prin intermediul a doua vehicule de război: Qatar Investement Authority (QIA) şi Qatar National Bank. Cele 30 de miliarde (!) puse în joc în fiecare an nu sunt cheltuite după legile hazardului ci respectând cu scrupulizitate regulile mediului privat: Diversificare şi ROI (Return On Investment). Două documente descriu în detaliu cum va arăta businessul-stat şi ce rol va juca Qatarul pe scena mondială: Qatar National Vision 2030 şi Qatar National Development Strategy 2011-2016.
Aventura începe în anii ‘90 când statul îşi doreşte să existe în regiune, în special în faţa vecinului Arabia Saudită. Prima investiţie majoră e menită să îi aducă notorietate şi influenţă. 100 de jurnalişti de la BBC sunt recrutaţi în 1996 şi astfel ia naştere Al-Jazira devenită între timp o voce inconturnabilă în lumea arabă şi nu numai. Primăvara din Maghreb a găsit microfonul deschis la Doha. Urmează transportul aerian folosit drept punte de legătură cu restul lumii. În câţiva ani Qatar Airways a devenit una dintre cele mai bune şi profitabile companii de profil. Airbus şi Boeing tremură în faţa carismaticului patron, Akbar al-Baker, care transformă orice negociere în război psihologic şi show mediatic (ultima comandă recentă se ridică la 200 de aparate şi a făcut câteva victime la ambii constructori). Doamnele sunt responsabile de businessul soft şi aduc prin Qatar Foundation cele mai bune şcoli americane şi europene la ei acasă. Societatea cunoaşterii e sloganul afişat peste tot. Investiţiile în infrastructură sunt pur şi simplu aiuritoare. Cele 200 de miliarde de dolari puse la bătaie înnebunesc societăţile de construcţii din Europa şi SUA.
Strategia de investiţii îşi arată însă adevarata anvergură în afara graniţelor. Cinci tări europene sunt în centrul sinergiilor puse la cale de managerii Emirului. Tichetele de la Porsche şi Volkswagen le deschid calea industriei auto. Gigantul german Hochtief şi francezii de la Vinci pe cea a contractelor de infrastructură. Credit Suisse, Barclays şi London Stock Exchange livrează secretele lumii financiare. Cartierul de afaceri Canary Wharf, giganticul The Shard, luxosul Harrods, lanţul Sainsbury’s Chelsea Barracks, Shell Center şi o parte a satului olimpic le întregesc portofoliul imobiliar de la Londra. Câteva perle din capitala Franţei, de pe Coasta de Azur şi din Eleveţia sunt deasemenea printre mizele Qatarului. Spania e şi ea pe radar. Au ajuns să aibă în numai 10 ani o relaţie extrem de privilegiată atât cu Franţa cât şi cu Marea Britanie, ambele ahtiate după lichidităţile emirului. Interesant de urmărit este că nici o investiţie nu e făcută din simple interese diplomatice sau din amiciţie ci toate sunt rentabilizate financiar, la sânge ar spune unii manageri care au trecut prin imperiul cu pricina. Luările de poziţie în acţionariat sunt iniţial minoritare însă urmează mai apoi o logică extrem de agresivă.
Geniala găselniţă e însă Sportul. Cum să treci la o societate post-gaz şi să îţi asiguri în acelaşi timp recunoaşterea publicului larg? Prin investiţii fără limite în sport care să promoveze ţara drept principalul centru sportiv de pe planetă. Laurent Platini e însărcinat cu gestionarea fondului Qatar Sports Investements (QSI). Da, e fiul ilustrului său tată, sef peste UEFA. Jocurile Olimpice ale Asiei în 2006, Turul Qatarului la ciclism, Masterul de tenis, Mondialele de atletism în sală din 2010, cumpărarea clubului Paris Saint – Germain şi lansarea Al-Jazira Sport în Franţa (care, la termen, vrea drepturile Champions League) sunt evenimentele care au pus în centrul atenţiei Qatarul. Şi asta e numai începutul: mondialele de handbal din 2015, campionatul mondial de fotbal din 2022 şi jocurile olimpice din 2020 (?) vor face ca cele mai mediatizate evenimemte mondiale să se desfăşoare la ei. Sportul e văzut drept o sursă de inspiraţie pentru o societate sănătoasă şi e singura religie practicată pe întreg mapamondul.
Dincolo de investiţiile în străinătate şi de locul central dat sportului, Doha pune în practică o diplomaţie extrem de pragmatică. Prins între Arabia Saudită şi Iran, mai bogat decăt toţi ceilalţi la un loc şi prea mic pentru a se apăra singur, Qatarul şi-a asigurat serviciile Franţei dincolo de cele ale SUA (fidele Arabiei Saudite, în acelaşi timp). Şi-au arogat rolul de arbitru în mai toate conflictele din regiune, au făcut, prin Al-Jazira, campanie împotrivă regimurilor din Tunisia şi Egipt şi au dat o uriaşă mână de ajutor francezilor şi britanicilor în recenta problemă libaneză. Tot Qatarul e primul care ridică tonul în Liga Arabă împotriva delirantului regim sirian.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
