Pentru că este un subiect de maxim interes, accesarea fondurilor europene, cu tot ce înseamnă mecanismele de absorbţie, a intrat pe lista privilegiată a domeniilor la care se pricep toţi, alături de fotbal si politică. Există doi factori care stimulează aceasta efuziune de pricepere şi care atrag, precum un magnet, spirite înfierbântate şi pseudo-specialişti: banii gratis şi potenţiala abilitate de manevrare a relaţiei cu autorităţile.
Cauzele care generează această abordare sunt mult mai ascunse şi mai complexe. La început, ideea de a fi în Uniunea Europeana era pentru noi, românii, ca acel fruct oprit, pe care ni-l dorim cu ardoare şi pentru care trebuie să facem orice pentru a-l avea. Există o putere de realizare a dorinţelor pe care alte popoare nu o au, de unde şi risipa cu care se etaleaza luxul, într-o ţară în care încă se mai ară manual şi în care electricitatea nu a pătruns pe toate uliţele.
Odată ajunşi în elita europeană, ne-am pomenit cu o gramadă de drepturi: fonduri europene, libertatea de a circula, de a munci, de a tranzacţiona, recunoaşterea diplomelor şi alte lucruri cu un impact pozitiv asupra vieţii cotidiene a unui număr însemnat de persoane. Ne-am repezit asupra acestor bunătăţi înainte de a înţelege că avem şi obligaţii: folosirea justificată a banilor, munca legală, schimburile comerciale la vedere, dobândirea pe merit a dovezii studiilor, etc. Cumva, a fost o mişcare inerţială, iar acum, în momentul în care suntem puşi să dăm seama pentru înfruptarea din bunătăţile atribuite şi revendicate, lucrurile încep sa scârţâie.
Revenind la tema absorbţiei fondurilor europene, principala problemă a fost faptul că nu s-a înţeles foarte bine că folosirea lor trebuie să aibă impact şi nu profit, legile româneşti trebuie să fie o transpunere şi armonizare a reglementărilor europene, iar profesionalismul, priceperea şi dorinţa de gestionare a acestor fonduri , trebuie să se întemeieze pe o profundă cunoaştere a mecanismului care generează alocarea lor pentru anumite nevoi.
În realitate, toată lumea a dorit să vorbească şi să se implice, mai mult sau mai puţin, în această ”industrie” a fondurilor, dar foarte puţini au studiat problema în profunzime. În momentul de faţă, cel mai uşor lucru este să se arunce vina pe autorităţi, ca reprezentante ale statului şi ale unui guvern care nu vrea altceva decât să pună beţe în roate.
Nu doresc să fiu avocatul diavolului, nu am nici căderea, nici dispoziţia, dar automatismul acesta de evitare a responsabilităţii, în sine face rău bunului mers al mecanismului de absorbţie. E timpul să înţelegem că, aşa cum stau lucrurile acum, autorităţile sunt depăşite, dar înainte de a digera acest truism, iar apoi de a arunca piatra, e nevoie să facem ceva. În calea absorbţiei fondurilor, o autoritate, oricare ar fi ea, oricât de mulţi oameni ar avea şi oricât de pricepuţi ar fi aceştia, nu poate face nimic fără un complex de măsuri integrate şi instituţii armonizate, implicate în egală măsură. Faptul că mai multe instituţii trebuie să valideze aceleaşi documente şi faptul că procedurile de aplicare crează acele ”bottleneck-uri” prin bulucirea unui număr covârşitor de aplicaţii într-un interval foarte scurt, generind astfel tot atâtea suprapuneri cât şi omisiuni, determină sincope, iar sistemul per ansamblu, nu poate funcţiona coerent.
Ce bine ar fi dacă studiile de fezabilitate/business planurile/analizele cost beneficiu, girate de instituţii şi persoane autorizate, nu ar mai trebui puricate la a doua şi uneori chiar a treia mână, pierzîndu-se astfel muncă şi timp preţios. Acolo unde avem un proiect făcut de arhitect, autorizat de Inspectoratul de Stat în Construcţii, aprobat de autoritatea locală, acolo unde am un utilaj cu specificaţii tehnice asumate şi certificate sau un studiu de fezabilitate întocmit şi atestat în condiţiile legii, ce rost mai are să creez o altă instituţie care să verifice, virgulă cu virgulă, ceva pentru care altcineva este chiar mai priceput şi mai şi garantează pe deasupra? La programele de resurse umane, acolo unde intervine competenţa Consiliului Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA) sau a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) ce rost mai are să licitez eu serviciul de evaluare pentru o entitate care paradoxal, pentru a-şi exercita acest drept, la rândul ei trebuie să fie acreditată de una din aceste instituţii?
În ceea ce priveşte procedurile de aplicare, ideea cu termen limită nu trebuie desfiinţată, dar trebuie facută o repartizare mai detaliată pe sectoare de aplicare, astfel încât, frecvenţa apelurilor să fie mult mai mare, iar numărul de aplicaţii mult mai mic pe fiecare apel. Astfel, s-ar crea imaginea unor depuneri continue, dar cu rigorile unui timp determinat. Cu putere de exemplu, închipuiţi-vă situaţia de până acum, la un singur apel se depun chiar şi peste 1000 de aplicaţii; numărul de funcţionari este acelaşi, perioada de evaluare poate depăşi chiar şi un an. Dacă prin apel, condiţiile de eligibilitate ale aplicanţilor ar determina un număr de cereri de finanţare mult mai redus, dar în mai multe sesiuni, să zicem 5, acelaşi număr de funcţionari s-ar ocupa într-un timp determinat de un număr mult mai mic de aplicaţii, iar după ce le-ar termina, ar trece la un nou apel. În acest fel, se poate crea un cadru robust, cu termene clare, cu ţinte omogene şi precise şi cu un sentiment sporit de putere de gestionare a activităţii. În livadă, culegerea roadelor se face pe rânduri şi nu pe întreaga arie, dintr-o dată; cei care sunt interesaţi de pere vor alege rândul perilor, cei cu mere, al merilor, prune cu pruni s.a.m.d. Uneori, reîntoarcerea la natură şi la legile ei rezolvă de la sine situaţii extrem de complicate. Păi dacă primele se coc perele, dă startul la cules de pere, apoi merele, adună merele, apoi prunele, adună prunele. Fiecare ar veni organizat, ar lua ce ar avea de luat şi ar pleca fără să se calce pe bătături cu tot satul. Este total contraperformant să-i numesc pe toţi “culegători” şi să le dau drumul pe tarla să se năpustească orbeşte asupra a tot ceea ce prind, nu de alta, dar amestecăm mere cu pere şi… nu e bine. În oglindă, chiar şi la evaluare ar fi mult mai eficient să am echipe de specialişti pe domenii, ar înţelege mult mai clar despre ce este vorba şi ar acţiona mult mai eficient, pe baza creării unor modele uniforme de evaluare (pattern), premisă a dezvoltării unor sisteme electronice de evaluare. Pentru crearea acestui cadru este necesară implicarea şi a beneficiarilor şi a consultanţilor, ceea ce este evident si dorinţa, deja exprimată, a multora. Pe lângă avantajul fluidizarii activităţii, ar interveni şi avantajul creării unui sistem robust, iar capacitatea de replicare şi frecvenţa de repetabilitate ar fi mult mai mare, viteza de circulaţie a fondurilor – făcînd o analogie cu politica monetară – ar creşte, ceea ce ar determina şi creşterea absorbţiei.
În această zonă, este în primul rând o rupere a firului de comunicare între cei trei actori principali şi spun asta deoarece ghidurile solicitantului nu sunt suficient de bine proiectate, lucru imputabil autorităţilor, iar procedura de consultare publică şi de primire a feedback-ului este, de multe ori, formală. Prin închegarea acelui grup de colaborare între specialişti din rândul autorităţilor, reprezentanţi ai beneficiarilor şi consultanţi, încă din faza de proiectare a ghidurilor, s-ar crea avantaje certe, concretizate într-o acurateţe mai mare a îndrumarelor de aplicare, o mai strânsă legatură a acestora cu situaţia reală, în condiţii de eficienţă maximă. În faza actuală, ghidurile solicitantului sunt prea “evazate”, acoperă prea mult din aria de nevoi, creîndu-se o segmentare disipată. Avem o locomotivă obosită, care trage din greu prea multe vagoane şi în loc să triez vagoanele pe grupe de marfă şi să le expediez rapid cu locomotiva care ar face faţă mult mai uşor, le ţin legate unul de altul într-un convoi al disperării; ţipă şi cei care aşteaptă marfa şi nu mai vine, iar când vine e deja expirată, ţipă şi cei care verifică, năuciţi de atâtea sortimente de marfă, ţipă şi cei care sunt blocaţi în trafic de bariere care par că nu se mai ridică niciodată… nimeni nu e mulţumit.
Una din problemele celor care conduc destinele absorbţiei fondurilor în România este , aşa cum o denumesc cărţile de specialitate, micromanagerierea sistemului; se bagă în rezolvarea treburilor mărunte, în loc să fluidizeze sistemul prin luarea unor decizii strategice. Cazînd în această capcană, procesul devine copleşitor, soluţiile nu se întrevad, iar orice efort pare desprins din povestea muncii lui Sisif. O alta problemă a acestora este setarea unor obiective nerealiste sau nerelevante. De exemplu, rata de absorbţie în acest an să ajunga la 20%, pare neverosimilă, atâta timp cât până acum abia s-a reuşit absorbţia a 5% în toţi cei 5 ani. Oricum, o astfel de ţintă este şi nerelevantă, deoarece creşterea ratei de absorbţie sau atingerea unui anumit nivel, nu este decât rezultatul unor măsuri care, ele însele, ar trebui să fie obiectivele reale ale executivului. Nu pot să-mi propun, de exemplu, sa câştig 3.000 de Euro pe lună, dar îmi pot propune să acumulez cunoaştere, să capăt experienţă, să învăţ, astfel încât, la un moment dat să pot aplica pentru un job plătit cu suma dorită. Asta îmi aduce aminte de un stagiu de cercetare efectuat la unul din cei trei mari producători de autovehicule, din Detroit. În încercarea de a da sens acelor reţele de colaborare pentru care pledez şi eu prin intermediul Managementului Cunoaşterii, la una din întrunirile ad hoc ale specialiștilor în domeniul calităţii, un coleg ne-a spus povestea”Question behind the question”, iniţiată şi dezvoltată de un specialsit în Management, din Denver. Pe scurt, la nivel organizaţional este greşit să întreb: ”cine a facut un anumit lucru (în speţă rău)?” Corect este să întreb: ”ce pot face eu ca situaţia respectivă să se îmbunătaţească?” Deasemenea, greşit este să întreb: ”de ce s-a făcut într-un fel anume?” Corect este: ”ce trebuie făcut pentru ca lucrurile să fie făcute bine?” Ideea este că normalitatea constă în a nu aştepta pe cineva să-mi ia zăpada din faţa casei, dînd vina la nesfârşit pe autoritatea locală ci e timpul ca eu să fac ceva.
Întâlnirea de aici, de la Bruxelles, între Premierul român şi Preşedintele Comisiei Europene, a fost mai mult un gest politic, decât o întâlnire de lucru. Faptul că amărâtele de procente absorbite au căpătat apelativul de ”dureros de scăzute”, asta are impact, dar nu rezolvă nimic. Acreditarea ideii că Bruxelles-ul va face sigur o magie ca rata de absorbţie a fondurilor europene în România să crească, este destul de otrăvitoare, dacă nu demotivantă. Cu o zi înaintea acestui eveniment, am făcut o prezentare a situaţiei absorbţiei fondurilor europene în cadrul colectivului de cercetători şi profesori de la Universitatea din Kent – Brussels School of International Studies. Expunerea, mai ales prin prisma clară a reprezentărilor numerice, a stârnit un viu interes, dar şi stupoare pentru aparenta situaţie fără ieşire creată chiar sub privirile Comisiei Europene. Te întrebi cum de s-a tolerat până acum atâta “durere” fârâ a se lua măsuri structurale şi nu oprirea temporară a unor sume destul de mici până la soluţionarea unor probleme cu o însemnătate destul de limitată! Am revenit a doua zi, cu interviul comun al Prim-Ministrului nostru şi al Preşedintelui Comisiei Europene, iar exprimarea “painfully low” a desăvârşit prezentarea mea din ziua precedentă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
