Trăim într-o lume sufocată de inflaţia discursului egalitarist. Inegalitatea socială – spun progresiştii – ar coincide cu inechitatea.
Plini de indignare, mulţi formatori de opinie spun că înzestrările diferite cu inteligenţă, forţă fizică, prestigiu social, carismă personală sau venituri materiale sunt însăşi sursa nefericirii noastre. S-a denaturat şi ideea egalităţii de şanse – concept altminteri legitim, dacă el subliniază nevoia unui start corect în viaţă şi dacă apreciază verdictul „impersonal” al justiţiei.
Şi totuşi: România şi Europa întreagă au nevoie de redescoperirea idealului libertăţii. Există ierarhii naturale care îmbogăţesc viaţa şi care întăresc stima de sine ori sentimentul apartenenţei la o comunitate. Să ne gândim doar la „inegalităţile” încurajate prin sport. Competiţia corectă presupune un set de reguli şi mizează pe un arbitraj corect, doar pentru ca finalul de joc să scoată la iveală un singur campion. Medaliile sunt recunoaşterea publică a efortului individual combinat cu aptitudinea nativă, a modestiei de caracter altoită pe trunchiul curajului şi al abnegaţiei. Dacă luptătorii şi învingătorii se aleg dintre oamenii virtuoşi, n-avem oare obligaţia de-a redescoperi cultul succesului?
Prin forţele proprii, somităţi precum Ivan Paţaichin, Gheorghe Hagi sau Nicu Vlad (olimpic la haltere) au ajuns să strălucească pe firmamentul românesc într-un context istoric aberant. Egalitarismul forţat al ideologiei comuniste trimitea profesorul universitar şi muncitorul necalificat în aceleaşi apartamente triste, confort II. Ceea ce nimeni n-a putut suprima, totuşi, a fost nevoia noastră sufletească de-a admira. În fotbal, Sportul Studenţesc sau Universitatea Craiova scoteau la iveală talente remarcabile. Din acest motiv, peluza acorda cluburilor studenţeşti (poate mai mult decât cluburilor muncitoreşti) simpatia arătată de Radio „Europa liberă” intelectuali dizidenţi. Securitatea sau nomenclatura peceristă încercau să distorsioneze ierarhiile naturale (vezi ascensiunea artificială a celor de la FC Scorniceşti). Fără succes.Aveam cu toţii sentimentul exploziv al libertăţii atunci când geniul virtuţii submina prostia colectivistă.
O lume fără ierarhii desenează tablouri gri şi construieşte relaţii nedrepte. Ni se va spune că democraţiile moderne s-au născut pritr-o contestare a rigidităţii vechilor tradiţii. Poate, dar nu şi pentru a penaliza succesul individual. Modernitatea anglo-saxonă a propus un aranjament constituţional menit să prevină tirania şi abuzul de putere.
Ierarhiile sunt un index al performanţei. Orice părinte responsabil caută să-şi trimită copilul la cea mai bună şcoală. Orice student inteligent caută să-şi aleagă pentru lucrarea de licenţă cel mai bun profesor-îndrumător. Orice pacient disperat caută diagnosticul unui medic experimentat. Nevoia de excelenţă e firească. Doar o gândire filoxerată ideologic ezită în faţa acestui imperativ moral.
România a suferit enorm sub triumful formelor fără fond. Dezastrul fotbalistic păstorit de Mircea Sandu pe feuda FRF (cum altfel decât amestecând mitul infailibilităţii şi cultura organizaţională de tip mafiot?) a fost concurat de alte iniţiative etatiste. Să ne gândim doar la „reformele” unor miniştri precum Andrei Marga sau Ecaterina Andronescu. După abolirea examenelor de treaptă şi după desfiinţarea examenelor de intrare la Universitate, expresia „elev de nota 10” şi-a pierdut orice semnificaţie. Respectul pentru premianţi a dispărut. Un întreg sistem educaţional s-a orientat către idealul cantitativ al mediocrităţii, în răspăr cu logica meritocratică. Cei mai buni doctoranzi au plecat din ţară iar hemoragia creierelor a facilitat, în atâtea domenii, metastaza imposturii.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
