De-a lungul anilor, am putut constata similitudini frapante intre cele doua regimuri comuniste de tip “paria”, cel albanez si cel romanesc. In pofida multor diferente, enverismul si ceausismul au impartasit multe elemente, la fel si tranzitiile democratice, cu sperantele si dezamagirile lor. Fac parte eu insumi din acel mic club international de intelectuali (scriitori, politologi, filosofi, istorici) pentru care experienta Albaniei in veacul al XX-lea este extrem de revelatoare privind deopotriva totalitarismul, represiunea si strategiile rezistentei. Cand spun club, este vorba, fireste, de o metafora. Ma gandesc de pilda la Noel Malcolm, Misha Glenny, la Andrei Pippidi, la Paul Hollander. Am scris un capitol despre stalinismul national intr-o lucrare colectiva coordonata de istoricul Dan Stone, urmand sa apara anul acesta la Oxford University Press. Am prefatat “Sinistra doamna” de Fahri Balliu, biografia lui Nexmije Hoxha, vadura despotului albanez, aparuta in 2009 la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”. Am scris despre romanul lui Ismail Kadare “Succesorul”, tradus la Polirom. Eram la Budapesta in 1997, impreuna cu Andrei si Catrinel Plesu, cand l-am cunoscut pe scriitorul Fatos Lubonja, unul dintre disidentii acelui monstruos regim, intemnitat ani de zile pentru ideile sale. Am fost bun prieten cu Gramoz Pashko, economist si politician democrat, pierit in 2006 intr-un absurd accident de helicopter.
Cine citeste romanul lui Kadare tradus in franceza cu titlul “Le Grand Hiver” va observa negresit modul in care liderii de la Tirana si de la Bucuresti au utilizat desovietizarea anti-hrusciovista pentru a mentine intact stalinismul intern si pentru a dejuca orice tentative reformiste. In 1960, Hoxha se visa reincarnarea lui Skanderbeg. Peste cinci ani, la Bucuresti, Ceausescu se imagina, cu sprijinul entuziast al unor Bodnaras, Maurer si Niculescu-Mizil, reincarnarea lui Burebista, Decebal si Mihai Viteazul. Conceptul de pariah communism (comunism de tip paria), deci unul marcat de mistuitorare complexe de inferioritate, a fost introdus de profesorul Ken Jowitt. In scrierile mele, am incercat sa-l aplic si sa-l dezvolt. Analogiile, reale, nu trebuie absolutizate: Romania comunista nu a interzis religia prin constitutie, precum Albania enverista. Nu a fost impusa o autarhie totala, nu s-au rupt, ba chiar intr-o vreme s-au cultivat legaturile cu Occidentul (desigur, nu in plan personal). Romania a continuat sa faca parte, pana la sfarsit, din Tratatul de la Varsovia si din CAER. Enver il dispretuia pe Ceausescu si, probabil, sentimentul era reciproc. Enver l-a uns succesor pe Ramiz Alia, nu a mers pe calea comunismului dinastic. Cand ma refer la stalinism national, vorbesc despre un tip ideal, in sens weberian. Tot asa cum Elena Ceausescu a jucat, dupa 1974, rolul de numar doi in partid si in stat, Nexmije Hoxha a influentat decisiv optiunile politice ale dictatorului albanez. N-a detinut functiile Elenei, dar a beneficiat de o putere de nimeni si de nimic ingradita.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
