La americani, dacă alegătorii miros că politicienii promit reduceri de taxe sau măriri de venituri nesustenabile, îi ignoră. Şi la propriu şi la figurat. Ei ştiu că mai bine acum, temporar, înseamnă mai rău, mai mult rău, peste ceva timp. Sunt greu de păcălit.
Nu spun să facem ca ei, dar cred că încep să intuiesc care este planul pentru România. Din aprilie probabil trecem cu FMI pe o linie de credit flexibilă, fără condiţionalităţi, dăm drumul la creşteri de salarii şi pensii, micşorăm investiţiile publice (şi aşa nu au efecte de multiplicare prea mari) şi forţăm un minimum de creştere economică. Anunţăm rezultate bune, ajustarea s-a terminat, românii pot fi optimişti, mergem înainte. Dacă pierdem supravegherea FMI si CE, putem “derapa” neamaiavând o ancoră puternică. Ţintele din Tratatul Fiscal sunt departe iar Legea Responsabilităţii Fiscale poate fi încălcată (nu ar fi prima dată, în condiţiile în care ea nu prevede sancţiuni puternice pentru încălcarea ei).
Nu va şti prostimea că de fapt s-a ajustat un dezechilibru – deficitul de cont curent ridicat creându-se un alt dezechilibru, poate la fel de periculos – datoria publică explozivă. Nu va şti prostimea că economiile făcute la buget cu corecţia salariilor sunt depăşite de sumele care trebuie plătite drept despăgubiri în următorii ani şi deci nu am făcut decât să amânăm deficitul pentru viitor. Nu va şti prostimea că acuzam pe ministrul de finanţe din 2007 si 2008 că face cheltuieli de câteva ori mai mari în luna decembrie faţă de media lunară iar noi am făcut la fel în 2011, când am făcut cheltuieli de capital de 3,5 ori mai mult în ultima luna a anului fata de media primelor 11 luni.
Sunt câteva motive pentru care creşterea nesustenabilă a salariilor se poate întoarce împotriva noastră.
Primul. Se încalcă orice regulă de bun simţ economic, intrându-se din nou în capcana angajării unor cheltuieli permanente pe baza unor venituri potenţiale şi temporare. Se face vorbire că cei 0,6% din PIB, care reprezintă impactul estimat asupra salariilor, se vor finanţa din reducerea evaziunii fiscale. Probabil, posibil, nu cert. Deci, creşterea salariilor nu corespunde cu principiul responsabilităţii în economie.
Al doilea. Se încalcă Pactul Euro Plus, document pe care România l-a semnat. Acolo se prevede o regulă foarte simplă: ritmul de creştere al salariilor trebuie să fie concordant cu ritmul de creştere al productivităţii muncii. Dacă luăm în ansamblu, ne putem uita în statistica Eurostat (martie 2012) la dinamica indicatorului Real labour productivity per person employed. Pentru România în 2010 am avut o scădere de 0,1%, în 2011 o creştere de 2,3% iar în 2012 se estimează o creştere de doar 1%. Dacă ne uităm la evoluţia indicatorului Nominal unit labour cost index observăm pentru România o reducere în 2010 de 3,5%, o creştere de 1,3% în 2011 şi o majorare estimată de 5,4% în 2012. O să spuneţi, de ce să luăm pe total, haideţi să ne uităm la bugetari, unde productivitatea muncii este greu de estimat. Să ne uităm. Putem considera că, în cazul bugetarilor, salariile ar putea creşte în mod sustenabil echivalent cu ritmul de creştere economică. Dar acesta a fost de 2,5% în 2011 şi este estimat la 1-1,5% în 2012. Deci, mai mult nu se poate. În plus, să privim la ultimul Raport asupra Inflaţiei, secţiunea Piaţa muncii. Arată că sectorul bugetar a avut creşteri salariale în ultima perioadă (variaţie anuală) aproape duble faţă de media pe economie si triple faţă de sectorul care este cel mai competitiv la export şi care asigură mare parte din valoarea adăugată în economie – industria. Deci, creşterea salariilor nu este justificată de creşterea de productivitate.
Al treilea. Nu există spaţiu fiscal pentru creşterea salariilor cu 15% în buget. Ar fi de preferat creşterea salarială prudentă – în limita plafoanelor existente la acest capitol – unui transfer de resurse de finanţare de la investiţii s.a. România iese disperată după împumuturi pe piaţă pentru a face faţă cheltuielilor curente – şi aşa destul de rigide. România va avea în următorii ani o presiune incredibilă pe cheltuielile cu datoria publică, trecută bine de pragul de sustenabilitate estimat la 37% din PIB. România are de efectuat plăţi care au fost aruncate în viitor (vezi aici sumele câştigate în instanţă de bugetari – 9 miliarde ron, peste economia rezultată la buget prin tăierea cu 25% din 2010). Să mai aducem aici aminte de arierate, de creşterea costurilor cu îmbătrânirea şi îngrijirea sănătăţii etc Mai punem peste si estimările îngrijorătoare privind intrarea tehnică in recesiune, situaţia proastă din buget s.amd? Deci, nu sunt bani.
Al patrulea. Ne facem de râs în Uniunea Europeană. Cu ce obraz mergem noi sa depunem instrumentele de ratificare a Tratatului Fiscal în condiţiile în care am început să derapăm chiar în momentul semnării lui? Cum vom justifica noi duplicitatea? Semnăm, promitem, ne angajăm. Ne ţine 2 zile. Când am ajuns acasa, uităm şi ne vedem de ale noastre.
Al cincilea. Experimentul ajustării fiscale din România a eşuat într-un mod urât. Reversarea măsurilor de austeritate – unele corecte – vor dărâma bruma de încredere care se formase în legătură cu angajamentul României pentru sustenabilitate. Chiar dacă aproape exclusiv cantitativă, ajustarea îţi menţinea un minim de încredere în rîndul investitorilor străini, îţi putea oferi o şansă în viitor (chiar dacă ISD urile sunt acum la un sfert faţă de cele din 2008).
Al şaselea. Echivalenţa ricardiană. În principiu, orice reducere de taxe (sau o creştere de cheltuială bugetară, nesustenabilă – în cazul de faţă) va conduce la impozite şi taxe mai mari în viitor. Aruncăm pe generaţiile viitoare povara unor impozite şi taxe mai mari, determinate de deficitele bugetare ridicate din prezent.
Al şaptelea. Creşterea salariilor bugetarilor conduce la creşterea consumului şi la creşterea economică – este o marotă. În sine, în mod exclusiv, aceasta corelatie chiar nu se petrece în economiile slab dezvoltate. Creşti salariile nesustenabil, îţi trebuie finanţare. Loveşti în privat prima dată, tăind investiţii, loveşti a doua oară prin faptul că statul va mări cererea de împumuturi şi va forţa dobânda să rămână sus şi mai loveşti în toţi a treia oară, când le măreşti impozitele şi taxele pentru a suporta costurile de împrumut din ce în ce mai mari. În al doilea rând, luând în considerare ipoteze optimiste, efectul majorării salariilor bugetarilor cu 15% de la 1 iunie asupra cresterii economice este de circa 0,3% (Ipoteze: creşterea medie pe familie de bugetari de 9% (un bugetar plus un lucrător în sistemul privat); înclinaţie marginală spre consum 75%; pondere in total consum final a familiilor de bugetari 28%; pondere a consumului final al populatiei în PIB de 62%).
Cred că nu este nevoie să mergem mai departe si sa calculam inclinatia marginala spre import, ce se consuma s.a. Nu mai are rost.
Al optulea. Se dă drumul la tăvălugul revendicărilor privind creşterea veniturilor. Azi au fost minerii, mâine vor fi profesorii, poimâine medicii iar peste trei zile funcţionarii publici. Spirala inflaţionistă stă să se formeze din nou în economie.
Pentru mine, creşterea nesustenabilă a salariilor este o iluzie, o dezamăgire. Am tot încercat să scriu analize în sensul unei discipline mai mari a finanţelor publice, în sensul reducerii risipei banului public, a evaziunii s.a. Am incercat sa ofer şi soluţii pentru stimularea sectorului privat, cel care dă în mare măsură esenţa valorii adăugate în economie. Cred că mi-am pierdut timpul degeaba.
Pentru omul de afaceri sau lucrătorul din privat, creşterea salariilor este la fel, o iluzie. Va plăti impozite şi taxe mai mari în viitor pentru că bugetul nu va rezista unor cheltuieli rigide şi în condiţii de incertitudine ridicată pe pieţele financiare.
Pentru lucrătorul din sectorul public, creşterea salariilor este iarăşi, o iluzie. Se va bucura la cîteva zeci de ron pe care îi va plăti cu vârf şi îndesat prin taxe mai mari, prin corupţie mai ridicată, chiar prin locul său de muncă. Se va bucura că îi creşte salariul cu cateva zeci de ron pe spatele celor 80.000 de colegi care vor fi concediaţi în acest an. Mâine s-ar putea să fii chiar el în situaţia lor.
Cred că pentru toti, creşterea nesustenabilă a salariilor este o iluzie. Ne introduce din nou în capcana amăgirilor. Ne face să gîndim prost – să confundăm nişte venituri temporar mai mari, dar nefundamentate cu venituri permanent mai mari,durabile. Înseamnă exact aceeaşi situaţie cu cea din 2007 şi 2008.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
