Ion Iliescu a fost un consecvent aparatcik comunist. In conditiile in care dictatura lui Ceausescu a devenit tot mai aberanta, Iliescu a fost relativ marginalizat. Nu a fost arestat, nu a fost anchetat. Nu si-a ridicat vocea niciodata impotriva sistemului comunist, a refuzat sa semneze “Scrisoarea celor 6″, alaturi de Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu, Silviu Brucan si Grigore Raceanu. Si-a ascuns gandurile “seditioase” cat a stiu de bine. Dupa decembrie 1989, a facut tot posibilul pentru ocultarea adevarului despre Revolutie, s-a opus decomunizarii, a organizat torpilarea partidelor democratice si subminarea renascutei societati civile. Ion Iliescu a fost direct implicat in tenebroasele actiuni care au urmat fugii cuplului Ceausescu, in organizarea simulacrului de proces, in mineriade si in geneza “Patrulaterului Rosu”. Idealul sau a fost si nu cred ca a renuntat la el, cel iacobin. Monarhismul sau de ultim ceas este cinic si oportunist. Ion Iliescu, un personaj care si-a inceput cariera politica va tanar activist UTC, participand la masluirea alegerilor din noiembrie 1946, nu a fost si nu este un sustinator al societatii deschise.
Sigur, in 1995 a acceptat alternanta, un lucru care trebuie recunoscut. Era insa dupa disparitia URSS, la un ceas istoric in care doar Lukasenko mai incerca mentinerea vechiului sistem dictatorial-politienesc in Europa. La 82 de ani, Ion Iliescu propune o serie de reflectii despre propriul destin politic. Am stat de vorba in 2003 cu Ion Iliescu. Am publicat o carte de dialoguri in 2004, cand credeam ca Iliescu se va retrage din politica (in 2003 publicasem cartea “Stalinism pentru eternitate” in engleza, a aparut in romaneste in 2005). Am constatat atunci ca, spre deosebire de un Barladeanu, care a admis ca optiunea istorica a lui Corneliu Coposu a fost cea corecta, Ion Iliescu ramane omul fara regrete. A fost fericit ca student la Moscova in plin stalinism, a fost fericit cand organiza represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960, a fost fericit ca Ministru al Tineretului sub Ceausescu, a fost fericit cand, impreuna cu Magureanu, Stanculescu, Roman, Brucan si Voican Voiculescu, l-a terminat pe Ceausescu. A fost fericit in iunie 1990 cand le-a multumit minerilor pentru “patriotismul” probat in timpul actiunilor barbare din Bucuresti. Cand Ion Iliescu vorbeste despre “esenta demnitatii umane” nu pot sa nu-mi aduc aminte de formulele ritualizate si intotdeauna gaunoase ale “Epocii de Aur”. Exercitarea puterii de dragul puterii, nu fericirea umana a fost scopul politic al lui Ion Iliescu.
Mi s-a propus un exerciţiu de imaginaţie: suntem în anul de graţie 2112. Urmaşii noştri se uită la televizor, unde e programată o emisiune de genul «Memoria înaintaşilor». Ce mi-ar plăcea să ştie despre mine generaţiile care vin? Că, dincolo de orice, mi-am făcut datoria, că am crezut în capacitatea naţiunii noastre de a trece peste obstacole şi de a progresa, dar, mai presus de orice că am crezut în libertate, egalitate şi fraternitate. Care sunt dincolo de stânga şi de dreapta. Sunt esenţa demnităţii umane. De-acolo, de unde voi fi, aş fi bucuros să pot privi zâmbind o lume mai bună, cu oameni mai fericiţi şi mai împliniţi sufleteşte”, a scris Ion Iliescu pe blogul său.
El apreciază că ”lumea de azi trece prin mari frământări, se schimbă, şi, din păcate, sensul schimbării este defavorabil omului simplu”. ”Îmi place să cred că am fost şi sunt un exponent al acestuia. Dacă liderii acestei lumi vor da dovadă de înţelepciune şi vor renunţa la vanităţi de nimic justificate, vor face aşa încât omul obişnuit să fie în centrul schimbării, şi nu banul. Dar pentru asta trebuie să ne facem auzită vocea. Este din nou timpul coborârii omului obişnuit în agora. Politica este un lucru mult prea serios pentru a fi lăsat doar pe mâinile politicienilor. O spune un om pentru care politica a fost un mod de a trăi”, conchide fostul președinte.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
