Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

O mare anomalie - obligatia "must carry" din Legea Audiovizualului

de Valentin Mircea     Contributors.ro
Vineri, 2 martie 2012, 10:52 Actualitate | Opinii


Valentin Mircea
Foto: Arhiva personala

Obligaţia „must carry” este denumirea succintă, folosită inclusiv în reglementările secundare din domeniul audiovizualului, a obligaţiei prevăzute de art.82 din Legea audiovizualului nr.504/2002.

Ce înseamnă „must carry” ? Conform art.82 din Legea audiovizualului „ (1) Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin reţele de comunicaţii electronice, cu excepţia celor care utilizează exclusiv spectrul radio, are obligaţia să includă în oferta sa serviciile de programe ale Societăţii Române de Televiziune destinate publicului din România, precum şi alte servicii de programe, libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privaţi, aflaţi sub jurisdicţia României, în limita a 25% din numărul total de servicii de programe distribuite prin reţeaua respectivă, precum şi serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaţionale la care România este parte. Criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privaţi este ordinea descrescătoare a indicelui anual de audienţă.

(2) Distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligaţia, la nivel regional şi local, să includă în oferta lor cel puţin două programe regionale şi două programe locale, acolo unde acestea există; criteriul de departajare va fi ordinea descrescătoare a audienţei.

Cu alte cuvinte, firmele de cablu trebuie să preia şi să distribuie anumite programe – programele televiziunii publice şi programe ale televiziunilor private, naţionale şi locale, acestea din urmă în ordinea audienţelor realizate.

Cum se aplică obligaţia ?

Din totalul grilelor de retransmitere ale operatorilor de cablu, 25% trebuie să fie reprezentat de radiodifuzorii menţionaţi.  Fericiţii radiodifuzori privaţi care beneficiază de acest privilegiu sunt determinaţi de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, pe baza monitorizării audienţelor tuturor posturilor TV.  Conform audienţelor calculate la nivelul întregului an 2011 (http://www.cna.ro/Topul-sta-iilor-TV.html), trebuie preluaţi obligatoriu în grilă, pe lângă cele 10 posturi ale televiziunii publice (5 posturi cu acoperire naţională şi 5 studiouri regionale), 27 de radiodifuzori privaţi la nivel naţional şi 6 radiodifuzori la nivel regional.  La acestea se adaugă un post TV prevăzut printr-un  acord internaţional, care nu are caracter comercial. În total, 44 de posturi beneficiază de dreptul absolut de a se regăsi în grila operatorilor de cablu.  Nu toţi aceştia vor fi însă preluaţi, ci doar un număr care să asigure atingerea nivelului de 25% din total posturi.

Conform normelor de aplicare emise de către CNA, în maximum 7 zile de la publicarea listei “must carry”, operatorii de cablu trebuie să solicite radiodifuzorilor, pentru fiecare rețea de cablu în parte, acceptul anual de retransmisie “pentru toate serviciile de programe pe care sunt obligați să le retransmită potrivit art. 82 din Legea audiovizualului.” În lipsa unui răspus expres al radiodifuzorului, acceptul se consider acordat (aceasta pare o simplificare administrativă, însă una de minim impact).  În toate cazurile, în termen de maxim 30 de zile de la publicarea listei “must carry”, operatorii de cablu trebuie să introducă în oferta lor serviciile de programe care îndeplinesc condițiile regimului “must carry”. Se pune, desigur, întrebarea de ce este necesar consimţământul radiodifuzorului dacă preluarea programului acestuia este oricum obligatorie, sub sancţiunea aplicării de către CNA a unei amenzi contravenţionale ?!  Cerinţa aceasta nu face decât să birocratizeze o procedură care deja interferează cu principiul constituţional al libertăţii economice.  Mai mult, radiodifuzorii dobândesc o poziţie de negociere foarte mare în faţa firmelor de cablu, având în vedere cerinţa consimţământului şi obligaţia de introduce programul în grilă în maxim 30 de zile (ce se întâmplă, de exemplu, dacă radiodifuzorul refuză sau condiţionează acceptul său ?).

De ce este vorba de o anomalie ?

Obligaţia must carry există şi alte state din Uniunea Europeană şi din lume. Nicăieri, cel puţin în Europa, această obligaţie nu acoperă mai mult de difuzarea programelor publice sau de un cert interes public.

Într-adevăr, este justificată obligaţia preluării posturilor publice de televiziune, care furnizează “servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment” şi trebuie „să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei”, după cum este menţionat în art.4, alineat (1) al Legii nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune. De asemenea, obligaţia pare să fie justificată şi în ceea ce priveşte posturile de televiziune care susţin şi promovează obiective ne-comerciale: emisiuni în limbile minorităţilor naţionale, emisiuni culturale sau emisiuni religioase.  O astfel de limitare a fost recunoscută inclusiv de către Curtea Europeană de Justitţie într-o decizie din 2007 care avea ca obiect funcţionarea unei obligaţii de tip “must carry” în Belgia, mult mai restrânsă decât cea aplicabilă în prezent în România (http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-02/cp070093ro.pdf).

Obligaţia din art.82 al Legii audiovizualului interferează însă cu liberatatea economică, prevăzută de art.135 din Constituţia României şi este contrară art.9 din Legea concurenţei nr.21/1996, în ceea ce priveşte obligaţia de preluare a unor posturi private, în esenţă comerciale, care urmăresc şi realizează profituri.  Pentru a înţelege mai bine anormalitatea, gândiţi-vă la situaţia unui magazin alimentar care ar fi obligat să aşeze pe rafturi produsele unei anumite firme, doar datorită faptului că acestea au fost vândute în număr mare în perioada anterioară, indiferent de faptul că pot exista produse alternative, la fel de bune şi poate mai ieftine, mai nou intrate pe piaţă, pe care proprietarul magazinului ar putea decide să le comercializeze. Proprietarul ar trebui, desigur, să ţină cont de preferinţele şi dorinţele clienţilor săi.  Există, astfel, în retailul alimentar (şi nu numai) noţiunea de produse “must have” care reprezintă produse (branduri) care sunt solicitate în mod curent de către consumatori datorită calităţilor acestora.  Obligarea magazinului la comercializarea unor anumite produse, dincolo de ceea ce înşişi consumatorii impun, prin comportamentul lor, ar fi însă în egală măsură absurdă şi contrară mecanismelor economiei de piaţă.

Prin comparaţie, firmele de cablu nu sunt mai mult decât intermediari între producătorii de programe audiovizuale şi telespectatori, cu un rol similar magazinelor pentru produsele alimentare.  Includerea unor obligaţii privind promovarea diversităţii culturale sau sprijinirea minorităţilor naţionale este totuşi justificată de faptul că este vorba de valori importante ale societăţii, iar aceste programe nu se supun, în mare măsură, unor imperative comerciale.  Excepţia ar trebui să fie însă, ca orice excepţie, limitată la ceea ce este absolut necesar.

O altă dimensiune a anormalităţii pleacă de la faptul că această obligaţie priveşte doar retransmiterea programelor audio-vizuale prin reţelele de cablu (“reţele de comunicaţii electronice”), nu şi prin interemediul spectrului radio (“on air”).  Or, operatorii care retransmit astfel de programe prin cablu sau on-air (platformele DTH sau, “satelit”, cum sunt numite în mod uzual) sunt concurenţi pe aceeaşi piaţă – conform analizelor realizate an de an de către Consiliul Concurenţei – adică se adresează aceloraşi consumatori.  Este adevărat că în România reţelele de cablu acoperă o parte covârşitoare a populaţiei dar platformele DTH au crescut foarte mult ca pondere în ultimii ani şi, oricum, discriminarea nu are vreo justificare obiectivă.

Este de remarcat că pe măsură ce o firmă de cablu ar dori să îşi extindă pachetele de programe oferite, conform gusturilor sau chiar solicitărilor venite de la clienţii săi, va trebui să preia în mod proporţional şi un număr de posturi „must carry”, indiferent dacă acestea sunt sau nu dorite de clienţii (plătitori). Iar la un moment dat, pe măsură ce numărul de posturi în grilă ar creşte – lucru perfect posibil în contextul digitalizării retransmisiei – va ajunge în situaţia în care nu va mai avea destule posturi „must carry” de introdus şi se va afla în situaţia de încălcare a art.82 din Legea audiovizualului !

Situaţia creată de obligaţia „must carry” este atât nefirească cât şi contrară atât intereselor consumatorilor – telespectatori cât şi operatorilor de cablu şi chiar posturilor TV.

Telespectatorilor sunt le sunt puse la dispoziţie, fără a ţine cont de preferinţele lor particulare, posturi TV pe care aceştia nu le-au dorit şi nu le urmăresc. Chiar dacă legea şi normele de aplicare menţionează că retransmiterea posturilor must carry se face cu titlu gratuit, aceasta nu înseamnă că operatorii de cablu nu au costuri generate de retransmiterea acestor posturi, costuri care se vor regăsi în final în preţul pachetului de programe pe care îl achiziţionează.  Situaţia nu face decât să agraveze practica prin care operatorii de cablu pun la dispoziţie pachete de programe considerare consistente dar care nu fac altceva decât să pună la un loc posturi TV din cele mai diverse şi din care mare parte nu sunt dorite şi nu sunt urmărite decît de un număr mic de telespectatori (de ce trebuie să am eu în grilă canale în limba maghiară, deşi nu vorbesc această limbă şi de ce trebuie să am canale de vânătoare şi pescuit, deşi nu practic niciuna dintre aceste îndeletniciri şi sunt chiar împotriva vânatului ?).  Operatorii de cablu nu fac altceva decât să adune în pachete standardizate posturi TV care, luate în parte, satisfac diverse gusturi individuale, un fel de compromis echitabil dar care are şi un aspect de „ghiveci”. Bine că aparatele TV permit ordonarea şi aşezarea acestora, conform dorinţelor individuale.  „Must carry” adaugă însă la compromisul echitabil, bazat pe cerinţele telespectatorilor, posturi TV private dorite de infime minorităţi.  Nu este vorba, deci, de marile posturi TV, care s-ar fi calificat oricum la admiterea în grilă, deoarece ar fi fost solicitate de telespectatori, ci de posturi ale căror audienţe la nivel naţional sunt foarte mici – a se vedea diferenţele uriaşe între primele şi ultimele clasate în topul anunţat de CNA.

În ceea ce priveşte firmele de cablu, după cum am menţionat, acestea sunt întreprinderi private, care trebuie să îşi acopere costurile şi să genereze un profit pentru acţionari.  Acestea nu pot percepe tarife de retransmitere posturilor din lista „must carry” – o sursă de venit importantă pentru operatorii de cablu, care le permite să menţină costul pachetelor de programe mai redus.  La rândul lor însă, radiodifuzorii privaţi obţin profituri, în principal din publicitatea pe care o atrag, fără a mai suporta şi costurile necesare pentru ca emisiunile lor să ajungă la fiecare telespectator – de exemplu, printr-un sistem de radioreleee („free-to-air”).

În ceea ce priveşte posturile TV, problema majoră este că posturile TV care deja au intrat pe piaţă şi şi-au creat un minim de audienţă, pot rămâne într-o poziţie confortabilă, fără a face mari eforturi pentru îmbunătăţirea programelor şi atragerea atenţiei telespectatorilor.  O privire asupra celei mai recente liste de posturi „must carry” este elocventă în acest sens.  Unde este oare interesul public, care ar trebui să stea la baza obligaţiei „must carry”, în cazul posturilor muzicale comerciale (Mynele TV etc) ?  În schimb orice post TV care doreşte să intre pe piaţă va trebui să suporte costuri suplimentare în vederea preluării sale în grilele operatorilor de retranmisie, plătind un tarif în acest sens, în condiţiile stabilite de aceşti operatori.  Sistemul “must carry” are, astfel, în privinţa posturile TV comerciale, un efect de “îngheţare” a pieţei de transmisiuni TV, avantajând posturile TV deja intrate în dauna celor care doresc să intre sau s-au lansat de curând.  În termeni concurenţiali, existenţa obligaţiei “must carry” are efectul ridicării unei bariere la intrarea pe piaţă, de natură să dăuneze atât concurenţei între radiodifuzorii privaţi deja intraţi cât şi presiunii concurenţiale din partea noilor veniţi.

Conform deciziei Curţii Europene de Justiţie în privinţa obligaţiei “must carry” din Belgia, menţionată anterior, aceasta reprezintă o limitare a libertăţii economice (libertăţii de a presta servicii între statele membre, în cazul respectiv) iar condiţiile pentru ca ea să fie totuşi permisă sunt stricte.

Astfel, radiodifuzorii trebuie să fie în măsură să determine în prealabil natura și domeniul de aplicare al condiţiilor exacte pe care trebuie să le îndeplinească precum și, dacă este cazul, al obligaţiilor de serviciu public pe care trebuie să și le asume pentru a li se acorda acest statut. În al doilea rând, acordarea statutului “must carry” trebuie să se întemeieze pe criterii obiective de natură să garanteze pluralismul.  Conform decizie CEJ, numărul de canale rezervate posturilor private ce deţin acest statut nu trebuie să depășească în mod vădit ceea ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor de interes public.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro



















3516 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version