Chiar dacă aparent prea puțin relevant cantitativ, Fenomenul Pieții Universității a schimbat din nou trendurile calitative în România politică. Toți aceia care – din opoziție sau de la putere – nu înțeleg mutația al cărei vârf de iceberg a fost văzut trecând în zilele înghețate ale lui ianuarie prin golfurile fierbinți ale democrației românești, vor fi mai curând sau mai târziu măturați de pe scena politică.
Pe lângă faptul că cei care azi şi-au redescoperit preocupările politice și tocmai și-au dat seama de importanta putere pe care o dețin, folosind tot mai mult o altă infrastructură, alte canale și alte reguli de comunicare decât cele pe care sunt obișnuiți politicienii de până acum să le considere relevante, însăși esența dialogului pare să se fi schimbat. Așa cum s-a mai spus și scris, niciun fenomen politic de la Piața Universității din ‘90 încoace n-a pus accentul cu atâta claritate pe creativitate, performanță și responsabilitatea personală ca recentele proteste. Dar, spre deosebire de cei de atunci, cei din Piață de acum – dar poate și mai puțin milioanele care i-au asistat din fața monitoarelor și nu din fața televizoarelor sau radioului – nu aparțin unui grup definit; ei sunt cetățeni liberi care își păzesc în cel mai gelos și liberal mod individualitatea și unicitatea.
Privite nepartizan, multe din valorile liberalismului clasic s-au regăsit în cererile și sloganurile protestatarilor, oferind PNL o șansă nesperată de preluare a agendei publice. Totuși, leadershipul actual al PNL a ratat consonanța din pricina unei întârzieri în reacție ce ne vorbește nu doar despre lipsa de fler politic, dar mai ales despre estomparea convingerilor autentic liberale și despre împietrirea în comoditatea negației. Aceste vicii politice au dat naștere unui șir de bâlbe și de gafe fără precedent în istoria recentă a PNL. Când, foarte târziu, conducerea liberală a riscat conectarea la protest și fructificarea politică, ea s-a acordat doar prin ton înalt la vehemența străzii, confundând deja anecdoticul ˝Jos Băsescu˝ cu validarea politicii sale de comunicare complet lipsite de imaginație și perspectivă. Această comoditate interpretativă – ca să folosim un eufemism – a fost cauza incapacității leadershipului PNL de a înțelege necesitatea schimbării de registru pe care toate celelalte partide mari au înțeles-o și întreprins-o imediat.
Consecința acestei greșeli de analiză a fost un soi de euforie a abandonului și autarhiei care a dus la:
1. promisiunea demisiei din Parlament, care a eșuat sub presiunea PSD,
2. mitingul paralel al USL care a creat mai curând o separare între Piața Universității și PNL, partid care ar fi putut să aspire legitim la statutul de membru co-fondator al consacrării Pieții ca arenă a protestului democratic românesc,
3. incapacitatea de a schimba discursul anti-Boc ca răspuns la numirea în fruntea executivului a lui MRU,
4. prejudicierea percepției asupra primatului domnului Crin Antonescu ca lider matur și interlocutor/conducător al negocierii politice a USL,
5. inutilul și rușinosul moment Capatos,
6. incapacitatea valorizării și pentru PNL, de către domnul Crin Antonescu, a numirii domnului Teodor Meleșcanu la conducerea SIE.
Dar de ce toate acestea? Care e cauza tot mai frecventelor greșeli ale unei părți a leadershipului PNL? Cum îşi poate recâştiga PNL primatul și relevanța, evitând în ultimul moment marginalizarea?
Partidul Național Liberal este singurul partid din România care, de aproape 15 ani, se află, sau măcar s-a aflat, într-o aproape neîntreruptă și constantă creștere în preferințele electoratului. Acest lucru a fost posibil din două motive: primul este cel legat de identificarea cu un set de valori sincronice, politice, economice și culturale, pro-occidentale pe care PNL le-a reprezentat încă de la refondarea sa în anii ‘90. Al doilea, la fel de important, provine din progresul cantitativ și calitativ al unei generații care nu mai este tributară nici prin nostalgie, nici prin aspirații, societății controlului mai mult sau mai puțin total din care provin celelalte partide politice parlamentare.
Deși (re-)începutul PNL după ‘90 nu a fost lipsit de greutăți și chiar amenințări fatale, după fărâmițarea de la începutul anilor ‘90, PNL și-a regăsit pragmatismul, a intrat în Parlament ca membru al CDR și a început un lung și tenace proces de unificare și reconsolidare care a fost dublat de o poziționare clară în zona de centru dreapta a eșichierului politic. Apoi, după dispariția din Parlament a PNȚCD, PNL a preluat singur reprezentarea electoratului anti-comunist și pro-occidental din România, adică partea cea mai fermă în convingeri, educată, activă și conectată european a societății românești.
Fundamentul identității PNL din ultimul deceniu a fost acela al unui partid de dreapta, cu accente anti-comuniste, pro-european, susținător al statului de drept, al democrației și apărător al libertăților cetățenești. În plan economic, PNL a fost un susținător ferm al proprietății private și al privatizării ineficient administratei economii de stat, a introdus cota unică de impozitate a profitului, a început drumul restabilirii echității între muncă și remunerația acesteia. Chiar dacă au existat destul de multe întârzieri în a-și asuma reprezentarea antreprenoriatului și luptei împotriva intervenționismului în economie, precum și a reformei cadrului legislativ, administrativ și fiscal, care să permită accesul rapid și debirocratizat la resurse, PNL s-a menținut și a crescut în preferințele electoratului de dreapta – la rândul său tot mai numeros – mulțumită identificării sale cu cealaltă Românie, România civilizată, pro-occidentală, separată de trecut
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
