Mostenirile comunismului se regasesc puternic in formele mentale exclusiviste, in mimarea logicii democratice mai degraba decat in asumarea ei. Degradarea discursului public in Romania ultimilor ani este unul dintre cele mai alarmante semnale ca traim un moment de deruta axiologica, ceea ce Dan Tapalaga a identificat corect cand a vorbit despre bulversarea valorilor. Nu stiu daca este nevoie acum de o revolutie intelectuala, mai degraba as sustine un proiect de lunga durata capabil sa catalizeze ceea ce numim conversatia publica despre valorile esentiale ale comunitatii politice: traditii, constitutionalism, binele comun. Cred in semnificatia prezentei intelectualilor critici (uneori numiti si intelectuali publici) in orientarea acestor discutii. Dar nu fac parte dintre cei care cad in capcana unei noocratii care sa atribuie intelectualilor cine stie ce merite epistemice extraordinare.
Sunt prea multe exemplele de intelectuali care s-au inselat pentru a nu repeta vechile erori de supraestimare a rolului lor de „pedagogi ai Cetatii”. Dar valorile nu se articuleaza singure, intelectualii democratici (un termen propus de filosoful francez Olivier Mongin) sunt cei care pot da glas unor aspiratii altminteri difuze. Daca exista o mare lectie a veacului al XX-lea este aceea ca ideile si cuvintele au consecinte. Intelectualii sunt asadar fiinte care trebuie sa-si recunoasca propriile responsabilitati, sa nu practice o pagubitoare politica a strutului atunci cand se intalnesc cu marile dileme morale. Intelectualul, aceasta fiinta cu un creion in mana si cu o viziune despre binele lumii, nu beneficiaza de o dispensa la capitolul luciditate. Este ceea ce a demonstrat Raymond Aron cand a scris despre opiul intelectualilor. In Romania de azi, oameni precum Andrei Plesu, Gabriel Liiiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, Teodor Baconsky, Catalin Avramescu, Traian Ungureanu, ca sa nu mai vorbesc despre mine, au fost continuu atacati tocmai pentru ca si-au mentinut autonomia de gandire. Aceste atacuri n-au inceput recent, ele vin de mai demult, dar s-au radicalizat in ultimii ani.
As incheia spunand ca, pe baza deceniilor de studiere a comunismului si fascismului, pot sugera ca aceasta Ratio a marxismului este de fapt tot o forma de irationalism. In inima comunismului se afla o iluzie romantica, visul lui Jean-Jacques Rousseau si al lui Nikolai Cernîşevski de plasmuire unei comunitati perfecte. In masura in care omul contemporan din Romania se teme de pariurile libertatii, in masura in care priveste cu suspiciune si prefera sa nu se implice in drama democratiei, in masura in care favorizeaza actiunile anti-politice, spontaneitatea strazii ori dezertarea in interioritate absoluta, rationalitatii politicului, cred cǎ existǎ intr-adevar o patologie a ratiunii politice. Daca este una a cresterii ori una a declinului, ramane de vazut.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
