Art.31 din Constituţia României:
« (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.”
Înainte de 1989 emisiunile TV, atâtea câte erau – 2 ore pe seară, la un moment dat – erau transmise mai mult în alb-negru. Prin anii ’80 apăruseră emisiuni color şi – o „inovaţie” tehnică – emisiuni „parţial color” (!). Viaţa de atunci era însă cenuşie după mai toate standardele luate în considerare la evaluarea nivelului de bunăstare. În case era rece, în magazine produsele erau puţine, de slabă calitate, fără varietate iar românii nu puteau călători mai departe de vecinii din „lagărul” socialist (şi asta cu greu). Pentru distracţie puteai merge la câteva teatre, cu un repertoriu restrâns, la cinematografe insalubre, la o nuntă sau onomastică dar mai degrabă rămâneai acasă, între pereţii blocurilor de beton (cenuşiu). Culmea era că, pe măsură ce lucrurile deveneau mai cenuşii, propaganda partidului comunist devenea tot mai insistentă şi mai absurdă în a încerca să ne convingă că de fapt lucrurile merg din ce în ce mai bine.
După mai mult de 20 de ani, televiziunea este recepţionată în milioane de culori dar, totuşi, cenuşiul se întoarce în forţă, revărsându-se, uneori insidios iar alteori în cantităţi masive prin ecranele televizoarelor. Revenirea cenuşiului este oare expresia unei realităţi sau este doar o „modă”, creată de formatorii opiniei publice ?
Cu siguranţă că în anii de când democraţia şi economia de piaţă au revenit în România au avut loc multe dezamăgiri şi au murit multe speranţe. Pesimismul care domină o parte considerabilă a populaţiei poate foarte bine să provină din trăirea unor realităţi pe care oamenii le-ar fi dorit mai bune şi care cu siguranţă puteau fi mai bune. Românii sunt însă un popor optimist, cu poftă de viaţă şi adaptabil la perioadele de restrişte, cum au fost chiar şi recenţii ani de criză economică.
Constatarea mea personală – supusă, evident, greşelii – este că mare parte din cenuşiul care pare să se fi instalat în viaţa cotidiană este transmisă prin canale care ar fi trebuit să fie de informare dar care par să fie mai degrabă utilizate pentru formarea unor stări de spirit. Vorbele lui Mark Twain – «dacă nu citeşti ziarul eşti neinformat iar dacă îl citeşti eşti dezinformat » par să îşi fi păstrat valabilitatea cu singura diferenţă că cititul ziarelor a fost înlocuit cu privitul la televizor. Mai mult, având în vedere impactul sporit al televiziunii, lucrurile s-au agravat.
Din acest punct de vedere, cred că cel mai încălcat articol din Constituţia României nu este art.44 – dreptul la proprietate privată – cum s-ar crede, ci art. 31, referitor la dreptul la informare. Realitatea socială, politică sau economică poate că este, uneori, dezamăgitoare dar ne putem da noi seama care este adevărata culoare a realităţii în condiţiile în care aceasta nu este percepută doar direct, prin propriile simţuri, ci mai ales indirect, ca o realitate mediată, ajustată, împachetată şi servită pe tavă de mijloacele de comunicare în masă ?
Care ar putea fi motivele pentru care operatorii – privaţi – de mijloace de comunicare în masă procedează astfel ? În câteva cazuri poate că este vorba de rea credinţă şi de interese personale care primează în decizia privind conţinutul editorial. În multe cazuri este vorba însă de lipsă de preocupare pentru finalitatea informaţiei transmise şi de lipsă de responsabilitate pentru efectele produse asupra societăţii de către aceşti formatori ai opiniei publice.
Mass-media nu pare preocupată să le ofere oamenilor informaţie limpede şi precisă, aşa cum ar trebui, ci să le acapareze minţile, să le transfere opinii şi să le direcţioneze starea de spirit şi modul în care văd viaţa.
Fireşte că sunt necesare analize, comentarii şi concluzii – în definitiv jurnaliştii nu pot fi doar retransmiţători ai evenimentelor, ci ei trebuie să facă şi sinteze, să dezbată şi să explice. Implicarea sporită a ziariştilor este impusă de existenţa unui volum mai mare de informaţii decât oricând în istorie, în principal datorită comunicaţiilor care facilitează colectarea şi transmiterea informaţiilor din orice colţ al ţării şi al lumii, în timp real.
Rolul de intermediar este însă unul important şi implică calităţi specifice, cum este puterea de a rămâne obiectiv. Comunicarea umană este distorsionată implicit de subiectivismul inerent oricăruia dintre noi, astfel că jurnalistul trebuie să aibă o capacitate sporită de a deosebi între propriile impresii şi sentimente şi informaţia pe care trebuie să o transmită. Aşa cum nu oricine poate fi scriitor sau actor, nu oricine poate fi ziarist. Rolul de intermediar al ziaristului implică, mai presus de orice, răspundere. Or, aceasta din urmă pare să fie în mare deficit în mediul jurnalistic românesc. Este interesant de remarcat că jurnaliştii accentuează mereu art.30 din Constituţie – Libertatea de exprimare – mai ales asupra primelor patru alineate, care se referă la garantarea libertăţii de exprimare prin mijloace de comunicare în masă şi la interzicerea cenzurii sau a altor constrângeri administrative. Chiar şi art.30 din Constituţie conţine însă prevederi, aparent mai puţin interesante, care arată că “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, şi nici dreptul la propria imagine” – alineatul (6) – sau că „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii” – alineatul (8). pentru textul integral, a se vedea http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c2s0a30.
Este lipsită de orice noimă înclinaţia mass-media (în principal, televiziunile) spre tot ceea ce este trist, negativ, morbid. Impresia pe care şi-o poate face un străin recent ajuns în România despre ţara noastră, urmărind emisiunile TV, este aceea a unei ţări aflate în mare suferinţă şi a unui popor trist, în permanenţă nemulţumit şi fără speranţă în ziua de mâine. Oare acestea să fie trăsăturile poporului român ? Cu siguranţă, nu. După cum modelele reprezentative pentru români nu sunt “cântăreţele” fără voce, băieţii pricepuţi la scandal şi alte “vip-uri” care nu sunt cunoscute datorită vreunor realizări, ci doar faptului că apar la televizor. Toate acestea sunt de fapt trăsăturile “modelului de business” adoptat aproape la unison de televiziunile şi publicaţiile scrise. Un model pe cât de simplu, pe atât de periculos şi, aş adăuga, necinsit, deoarece cultivă un soi de teamă şi de nelinişte care determină oamenii să ţină televizioarele deschise, în aşteptarea altor detalii despre alte nenorociri care s-au abătut asupra României sau asupra altora. Dacă ştirile ar fi pozitive (« este în ordine »), oamenii ar putea fi tentaţi să se îndepărteze de televizioare sau – Doamne fereşte ! – să le şi închidă şi să meargă, liniştiţi, la treaba lor. « Breaking news-ul » şi culoarea galben dau mai bine pe ecranul televizioarelor şi creează o dependenţă, aproape pavloviană, pentru privitul micilor ecrane. Nici la CNN nu vezi atâta « Breaking news » ca la o mică televiziune din România, cu toate că postul american acoperă tot mapamondul şi ar putea sta toată ziua « pe galben ».
Uneori mă întreb cum ar arăta o zi (întreagă) în care televiziunile să transmită doar ştiri, fără niciun comentariu, eventual fără vreun titlu pompos şi fără vreo voce din “off”. Cred că ar fi ca o zi de primăvară după câteva săptămâni de viscol şi ger !
Dincolo de aceste consideraţii, situaţia asigurării dreptului la informare al românilor este foarte serioasă şi sunt necesare măsuri concrete din partea autorităţilor publice – de la Consiliul Naţional al Audiovizualului, Avocatul Poporului şi până la Guvern şi Parlament – astfel încât articolul 31 şi prevederile corespondente din art.30 din Constituţia României să nu mai fie simple declaraţii de intenţii şi litere ale legii îngropate sub un val de nepăsare, lipsă de răspundere şi interese mercantile.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
