‘Ca pe tine însuți’ nu e chiar o piesă veselă (sub nicio formă să nu vă asteptați la ceva tragic)și în niciun caz comodă. Lecția e că lumea asta trăiește lângă noi, printre noi sau sub noi, dar în mod evident fără noi și oarecum în ciuda noastră: nu e nimic mai neplăcut, nu-i așa, decât să te așezi fără să știi în autobuz lângă un homeless sau să te lovești de o mână întinsă la un colț care cere.
Pentru cine nu știe, Ca pe tine însuți e piesa Mariei Manolescu (aici) de la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol. Mi se pare o idee excelentă că piesa se joacă sâmbătă, 18 februarie. Nu trebuie să mă explic prea mult, la ora la care scriu codul portocaliu de ninsori a fost ridicat de mai multe ore, iar Europa raportează peste 600 de decese sub impactul direct al iernii și gerului; cca 13% din ele doar în România, cea mai mare cifra de decese din Balcani. Cifra trebuie să fie evident în creștere. Bucureștiul are cca 5000 de homleși conform evaluărilor Samusocial, iar numărul de locuri de adăpost ar putea satisface cam 6.6% dintre ei; mai rău, cca 300 mor în fiecare an doar în București (aici). Evident, miza acestei discuții, pe care o deschide incomod dar extrem de oportun piesa Mariei Manolescu, e colosală. Sarcina mea e de a umări problematica ei, pe care aș încerca să o numesc ‘fără adăpost’ sau homelessness.
Ca să fie limpede, ce vreau să vă propun cu aceste text nu e o cronică de teatru, mai curând o discuție pe o problematică neplacută și dureroasă dintr-un unghi neartistic și personal; personal în sensul lui Emmanuel Levinas, ca responsabilitate care mă angajează față de Celălalt fără vreo posibilitate de a mă sustrage ei: sunt de neînlocuit în reponsabilitatea mea pentru el (pe care Levinas l-a identificat invariabil cu săracul, străinul, orfanul etc). Personal deci în acest sens. Discuția mea nu e altceva decât o sondare punctuală și evident intuitivă a distanței care ne separă de această lume a deprivării, excluderii, degradării și disperării umane într-una din formele ei cele mai negre (homelessness, roofless, housing exclusion).
Mai intâi câteva cuvinte despre piesa Mariei Manolescu. Ca pe tine însuți trimite fără îndoială la Regula de Aur a creștinismului, ‘iubește-ti aproapele ca pe tine insuti’. Nu e o idee mai bine exprimată și evident mai înaltă ca această Regulă, care face din sacrificiu, în sensul kenotic al cuvântului, un principiu de viață. Fără să intru în detaliile și poveștile personajelor Ioan, Maria și Rafa, ce cred că trebuie să rețină atenția între altele e că piesa dezvăluie o umanitate simultan reală și stranie. Să mă explic. Și Maria, și Ioan își reamintesc reciproc că niciunul nu ține la celălalt și că din momentul în care cineva ajunge să se atașeze de celălalt mica lor comunitate încetează. De exemplu, “Nu poți să părăseşti pe cineva care nu înseamnă nimic pentru tine” (Maria). Alt exemplu: “Dacă a plecat, însemnă-că-însemn ceva pentru el. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc. E foarte periculos să te ataşezi de oameni atunci când nimic nu e sigur şi ninge” (Maria). Sau: “Deci, Maria. Vezi tu, aşa cum ea nu înseamnă nimic pentru mine, nici părul ei nu înseamnă nimic pentru mâna ei. Puțini reuşesc. În felul ăsta, şi părul, şi mâna au o şansă să se descurce singuri în caz de ceva. Dacă, să zicem, tu mergi acum şi îi tai mâna, atunci, mâine, părul ei n-o să sufere prea mult din cauza asta. Ba chiar putem zice că o să fie uşurat. Şi nu numai părul, dar mai ales, mintea” (Ioan). Și multe altele. Stranietatea e clară în special pentru că, deși nimeni nu ține explicit la nimeni (Maria vrea geaca lui Rafa și vorbește deseori de “violență extremă”, de exemplu “eu sunt violentă! Aș putea să-i fac rău. Aș putea să-l lovesc”), în realitate comunitatea funcționează, iar rezultatul e nici mai mult nici mai puțin că acei oameni se pot aloca reciproc unul altuia într-o manieră pe care clișeele noastre despre devotament și iubire n-o pot integra prea ușor: Maria așteaptă primăvara ca să poată muri (iarna evident pământul e înghețat), iar Ioan (preot la origine) pare să traiască anume pentru ea și această înmormântare, în timp ce ambii găsesc că a se atașa unul de celălalt e o greșeală. Cu alte cuvinte, dacă umanitatea pare interzisă textual sub raportul sentimentelor, atașamentului firesc etc, asta se întâmplă pentru a fi recuperată întreagă sub aspectul alocării perfect factuale față de celălalt și/sau dorințele lui. De pildă, “dintre toate nefericirile părăsirea te otravește cel mai tare” (Maria).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
