Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Inflatia "nemonetara" bat-o vina

de Cristian Paun     Contributors.ro
Marţi, 14 februarie 2012, 10:55 Actualitate | Opinii


Cristian Paun
Foto: Arhiva personala

Mă amuz tot mai tare (dar amar evident) de încrâncenarea cu care cei de la Banca Centrală sar la înaintare să apere teza cum că inflaţia din România e provocată de cauze nemonetare (un exemplu este aici). Miza unei astfel de încrâncenări este însă una foarte mare. E mai uşor să dai vina pe preţul cartofului decât să îţi asumi nişte greşeli de politică monetară expansionistă (de exemplu, în luna ianuarie a acestui an agregatul monetar M3 a atins recordul absolut, fiind în continuă creştere, în condiţiile în care în 2011 şi M1 şi-a reluat creşterea). E uşor să vorbeşti de creştere economică în România de 2-3% când agregatele monetare cresc cu 5% şi când e uşor de observat cât de mulţi bani proaspăt tipăriţi absoarbe statul emiţând titluri pe care băncile comerciale sunt „obligate” să le includă în portofoliile lor. E uşor să spui că inflaţia s-a redus în România la 3% şi acesta este meritul Băncii Naţionale în condiţiile în care în ultimele luni asistăm la prăbuşiri de consum semnificative care ar fi trebuit să ducă la scăderi de preţuri (poate chiar cu 3%), inflaţia reală fiind de fapt diferenţa dintre +3% (ţintită de BNR) şi -3% (nivelul real al preţurilor pe fondul prăbuşirii consumului).

De unde porneşte toată această abordare a inflaţiei care e (în opinia multor specialişti de pe la noi) nemonetară sau care e mare pentru că “au crescut nişte preţuri”? Trebuie spus că în teoria economică clasică legătura dintre monedă (aur) şi preţuri este denumită TEORIA CANTITATIVĂ A BANILOR şi la ea au făcut referire foarte numeroşi economişti clasici (J.S. Mill, R. Cantillon, A. Smith etc.). Ideea de bază enunţată de clasici este următoarea: mai mulţi bani (sau aur) înseamnă preţuri mai mari. Newcomb şi cu Fisher au matematizat (greşit spun eu şi foarte mecanicist) această relaţie sub forma simplistă: M x v = p x Q (M – masa monetară, v – viteza de rotaţie a banilor, p – preţuri şi Q – bunurile şi serviciile nou introduse pe piaţă). De aici s-a dezvoltat un întreg curent de gândire (monetariştii şi apoi cei din Şcoala de la Chicago conduşi de Friedman) care credeau în non-neutralitatea banilor în economie (banii emişi noi produc efecte în preţuri). Pentru monetarişti formula teoriei cantitative a banilor este: M x v = p x T, Q fiind înlocuit cu volumul tranzacţiilor T. Marele păcat al monetariştilor este acela că ei au rafinat metodele de calcul al preţurilor (Fisher a inventat IPC-ul care este cea mai gregară aproximare a inflaţiei) şi au vorbit de posibilitatea de neutralizare a efectului banilor tipăriţi în economie prin politicile monetare.

O ramură aparte de gândire economică este cea a lui Keynes, Pigou (şi toţi neo-keynesiştii care cred în echilibru general) care au preluat formula cantitativistă a lui Newcomb şi au transformat-o în M x v = p x Y, unde Q este înlocuit de Y care reprezintă veniturile. Diferenţa dintre keyensişti şi monetarişti este că keynesiştii nu cred în non-neutralitatea banilor şi consideră preţurile şi salariile rigide în raport cu noua cantitate de monedă aruncată în piaţă. La keynesişti, orice nouă emisiune de monedă produce, la o viteză de rotaţie constantă, o creştere economică. Pentru a explica inflaţia keynesiştii apelează la tot felul de cauze non-monetare: creşterea taxelor, creşterea consumului, scăderea ofertei. De ce? Simplu: pentru a da un fundament pseudo-teoretic tipăririi de bani şi pentru a folosi apoi aceşti bani chipurile pentru creştere economică, în realitate pentru a-i deturna politic. Politica monetară a României “capitaliste” este dominată de această abordare keynesistă şi cei de la BNR par absolut blocaţi în această teorie caducă şi neconformă cu realitatea economică nici de la noi şi nici din Zona Euro: de exemplu, noi am ajuns să tipărim bani în cantităţi enorme inclusiv în criză când producţia scădea dramatic (numai în 2008 când am căzut de la creştere de 7% în 2007 la -14% Banca Naţională a expandat M1 cu 16,92% şi M3 cu 17,7% pe datele din rapoartele lor lunare, procesul de expandare continuând în ritmuri asemănătoare şi în 2009 şi în 2010). Tot keyensiştii sunt cei care pun politica fiscală şi bugetară (inclusiv echilibrul bugetar pe care îl recită toţi specialiştii în guvernanţă) mai presus de politica monetară. Keynesiştii confundă practic inflaţia şi o reduc la o variaţie a unui IPC pe care l-au micşorat tot mai mult neincluzând bunuri fundamentale în el şi care a ajuns natural să nu se mai coreleze în dinamică cu masa monetară tocmai pentru că nu mai reflectă demult corect inflaţia.

O problemă întâlnită şi la monetarişti şi la keynesişti este cea a stabilităţii preţurilor. Preţurile trebuie neapărat să fie stabile deşi starea naturală a preţurilor pe piaţă este cea a instabilităţii lor, a sensibilităţii lor la modificările naturale de cerere (se schimbă preferinţele de consum) sau de ofertă (condiţii naturale vitrege, scăderea producţiei pe fond tehnologic etc.). Iluzia stabilităţii preţurilor se traduce în practica de la noi în obsesia pentru ţintirea inflaţiei (a cărei reuşite este o pură întâmplare iar cazul României dovedeşte pe deplin acest lucru).

O altă categorie de economişti, cei austrieci, au rămas la teoria clasică a banilor şi a relaţiei dintre bani şi preţuri. Ei nu cred în neutralitatea banilor (keynesistă) şi nici în virtuțile unei politici monetare optime (monetariștii) care să neutralizeze efectele nocive ale tipăririi excesive de bani în raport cu creşterea economică. Austriecii nu cred în formulele asociate teoriei cantitative a banilor şi critică vehement modul de calcul al inflaţiei sau principiul stabilităţii preţurilor. Inflaţia trebuie să rămână doar acea creştere nenaturală a preţurilor care nu se datorează pieţei şi care este indusă de expansiunea monetară (ce poate veni de la Banca Centrală dar şi din sistemul băncilor comerciale care operează cu rezervă fracţionară).

În concluzie, cu excepţia keynesiştilor şi neo-keynesiştilor, „nobelizaţi” în cea mai mare parte, cele mai importante şcoli de gândire economică merg pe ideea de non-neutralitate a banilor şi pe un efect asupra preţurilor a tipăririi de bani. Banca Centrală prin această poziţie rigidă care apără cauzele nemonetare ale preţurilor din România (explicaţia e ceva de genul: „cineva a murit pentru că a murit” echivalentă cu „preţurile cresc pentru că cresc preţurile”) nu vrea decât să arunce întreaga vină şi răspundere pentru lipsa de predictibilitate, haos şi debandadă strict în spatele Guvernului sau pieţei libere (tot ea săraca), delimitându-se incorect de dezechilibre majore induse în piaţă (dobânzi mari, inflaţie mare, curs artificial volatil) şi pe care nu le poate justifica dar de care răspunde clar. Ura aceasta faţă de piaţa liberă este complet nejustificată şi nu face decât să alimenteze şi mai mult nostalgia faţă de sistemul economic falimentar, cel socialist.



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro










Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















994 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by