Istoria intelectualilor din Europa comunista si post-comunista este plina de paradoxuri si adeseori deconcertanta. Unii dintre cei care, in anii 70 si 80, erau, ori pareau a fi, personaje demne de tot respectul, au ales in anii urmatori sa sustina pozitii cel putin stranii, chiar jenante. In loc de a gandi post-comunismul, deci in locul reflectiei critice mature, s-au auto-victimizat si au facut din marginalitate un titlu de onoare, plasandu-se pe pozitia de distribuitori auto-desemnati ai “certificatelor de buna purtare”, au intrat in dezbaterile despre crimele totalitare ale veacului al XX-lea scriind lucruri cel putin dureroase pentru victimele Holocaustului. Din ungherele unor mereu invocate “biografii exemplare”, sunt tentati sa trimita sageti in dreapta si in stanga, sa-si nege loialitatile de-odinioara, fiind convinsi ca nimic nu se interpune intre ei si adevarul absolut, moral, istoric ori politic. Uneori, cum nota candva Jacek Kuron, indelungata opozitie fata de un sistem politienesc duce la interiorizarea comportamentului atat de detestat, adica acela politienesc. Vreau sa fiu bine inteles, nu ma refer la cineva anume, ci la un sindrom.
Altii au ramas fideli crezului lor democratic, find jigniti, maculati, ponegriti. Cand ne ocupam de acest subiect este bine sa respectam faptele, sa le cunoastem si sa incercam sa le intelegem. Opozitia fata de comunism a adus laolalata, in unele momente, oameni cu optiuni altminteri foarte diferite. Anticomunist a fost si Havel cu a sa viziune toleranta, inradacinata in valorile societatii deschise, dar si unii intelectuali cu inclinatii intens xenofobe care au rabufnit in unele momente, in special dupa dezmembrarea Iugoslaviei. Rinocerizarea etnocentrica a atator intelectuali din Serbia si Croatia demonstreaza ca delirul nationalist, acea paranoie individuala si colectiva despre care scria Danilo Kis, nu este un fenoment epuizat istoric. Vorbea, in concluziile cartii mele “Reinventarea politicului. Europe de Est de la Stalin la Havel” desore conflictul dintre democratie si etnocratie. Situatia din Ungaria arata ca tema ramane actuala.
A incetat din viata dramaturgul Istvan Csurka (nascut in 1934), una dintre cele mai active si stridente voci ale nationalismului antiliberal din Ungaria. A fost Csurka un intelectual? Raspunsul, ne place sau nu, este ca a fost. A fost un intelectual democrat? Nu, nu a fost. Optiunea sa, care il inrudea cu acea directie simbolizata de un Roman Dmowski in Polonia interbelica ori Nechifor Crainic in Romania, era una etnocratica (aici il putem asemana cu un Eugen Barbu, Ion Lancranjan, Adrian Paunescu,spre a nu mai vorbi de Corneliu Vadim Tudor, Paul Anghel, Pompiliu Marcea, Mihai Ungheanu ori Dan Zamfirescu, protocronistii analizati de Alexandra Tomita intr-o excelenta carte aparuta acum cativa ani). Activ initial in Forumul Democratic Maghiar, condus de Jozsef Antall, Csurka a devenit rapid o prezenţa tot mai stingheritoare pentru acest partid, de orientare conservatoare, nu radical-populista. Csurka a fost fondator si lider al Partidului „Justitie si Viata” care a fost reprezentat in Parlament intre 1994 si 2002. Desi s-a declarat mereu un anticomunist din categoria „pura si dura”, biografia lui Csurka include si un moment de colaborare cu Securitatea regimului Kadar. A negat ca ar fi oferit informatii, dar ramane faptul ca tocmai el, cel care a tinut discursuri infierbantate impotriva dictaturii comuniste, nu era exact personajul fara de prihana care se pretindea.
Retorica acestui dramaturg candva de mare succes, critic al birocratiei totalitare, era plina de venin sovin, indeosebi pe linia unui antisemitism obsesiv. Ulterior, s-a adaugat fixatia anti-Roma. In necrologul aparut in „New York Times” din 12 februarie 2012, este citat filosoful politic maghiar Gaspar Miklos Tamas care, intr-un interviu acordat cu ani in urma BBC-ului, spunea ca, desi partidul lui Csurka nu era fascist sau nazist, programul sau continea exact temele favorite ale extremei drepte : antisemitism, anti-liberalism, sovinism, anti-constitutionalism. Precizez, a propos de destine intelectuale paradoxale, ca G. M. Tamas, candva un ganditor liberal-conservator, probabil unicul Tory din Opozitia Democratica maghiara, admirator al lui Isaiah Berlin, Michael Oakeshott si Aurel Kolnai, a migrat, in anii din urma, catre un stangism tot mai accentuat.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
