Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Aurul alchimistilor

de Gheorghe Piperea     Contributors.ro
Joi, 9 februarie 2012, 18:26 Actualitate | Opinii


Gheorghe Piperea
Foto: Arhiva personala

Ceea ce se li intimpla in prezent sistemului financiar si statelor care inca il sustin imi evoca o scena din Maestrul si Margareta de Mihail Bulgakov. Un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala de spectacol de magie. La un moment dat, dintr-o miscare de bagheta a lui Woland, incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor. Cei mai multi spectatori nu numai ca isi indeasa bani in buzunare si in genti bani, dar se si trezesc imbracati in haine foarte scumpe si elegante. La iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere. Iar hainele cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca spectatorii ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in pielea goala.

Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit din sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva), actul de magie nu era posibil.

La finalul cartii, Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in in persoana.

Asadar, daca ai incredere, faci bani cit sa dai din belsug si altora. In lipsa acestui ingredient, nu mai valorezi nimic.

Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage). Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate care si acum masoara riscul de faliment al unui stat si costul la care se poate imprumuta. Credit default swap (CDS) este un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie, pina la statele din zona PIIGS si din zona Euro. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati tot la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment. Adica un joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului. Se estimeaza (a se vedea Blythe Masters, 2011, scrisa de un anume Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Revue de presse internationalle) ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt tot atit de evanescenti ca si „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori.

Tranzacţiile profesioniştilor, mai ales cele denumite în mod tradiţional comerciale, au în general caracterul unor contracte comutative, fiind făcute cu intenţia ambelor părţi de a câştiga (win-win situation). Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacţia în cauză îşi pierde caracterul profesional: operaţiunea în cauză nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizată pe care o desfăşoară profesionistul nu mai este o întreprindere, ci un joc în care toate cărţile câştigătoare sunt în mâna profesionistului. Aşa cum am arătat mai sus, eşecul în afaceri înseamnă faliment. Dacă o întreprindere care a eşuat în activitatea sa, fiind în insolvenţă, supravieţuieşte totuşi, fie pentru că statul intervine cu ajutoare de stat sau înlătura prin lege consecinţele insolvenţei, fie pentru că judecătorii ezită să deschidă procedura insolvenţei sau trecerea la faliment, este evident că nu mai suntem pe tărâmul economiei de piaţă şi ideea de concurenţă devine absurdă. De altfel, ne putem întreba în ce mod suportă riscul propriei afaceri marile corporaţii, mai ales cele financiare, care au fost şi încă sunt salvate de la faliment de stat pentru că sunt prea mari pentru a eşua. Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).

Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi. Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. La instalarea şi în executarea acestei cutume s-au omis, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit această cutumă: (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul şi consultanţa, toate sunt simple opinii, dar frumos împachetate în aceste „opinii”, credibilitatea de faţadă a marilor actori ai economiei şi instrumentele financiare derivate emise de aceştia, transformate uşor în active toxice, au putut fi vândute mai scump decât aurul, iar când o singură carte de la „temelia” acestui castel de cărţi de joc a fost mişcată din locul ei, s-a dezlănţuit furtuna.

Cind Federal Reserve (FED) a permis băncilor, prin efectul de pârghie (levier, leverage) să păstreze un raport de 33:1 între fondurile împrumutate şi cele proprii sau atrase, bancile care aveau 1 dolar (propriu sau atras in depozite), au putut „crea” din nimic, sau mai precis, din încrederea pe care o deţineau şi o comercializau, alţi 32 de dolari, bani care nu existau decât pentru că populaţia avea încredere în bănci; putem vorbi de bani fiduciari, sau de pseudo-bani în această situaţie; aceşti bani fiduciari erau, totuşi, daţi cu împrumut, circulau, creau masă monetară, dar fără un echivalent valoric în ceva real, palpabil; de aici şi bula financiară. Băncile ajunseseră, astfel, la cel mai mare nivel de încredere in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).

Or, băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating sunt plătite să spună minciuni favorabile băncilor. Daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.

Mai grav este că  acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari, prin ajutorul statului în evitarea falimentului. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizau ipotecile, ratele nu mai ajungeau la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, băncile acordau credite cu mai multă uşurinţă, deoarece nu le păsa dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. Securitizarea poate fi asemănată unui joc de poker, căci ea nu mai înseamnă acum decât ambalarea unui credit în ţipla frumoasă a agenţiilor de rating care acordă calificativ AAA. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1487 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by