Tensiunile internationale legate de ambitiile nucleare iraniene nu sint un lucru nou, iar amenintarile reciproce survin cu regularitate. Cu toate acestea, duelurile verbale dintre Teheran si Tel Aviv au mai degraba un caracter de ritual, punctind baletul diplomatic ce incearca sa rezolve, in mod pasnic, criza.

Toma PatrascuFoto: Arhiva personala

De citeva saptamini insa, situatia s-a schimbat radical, iar un atac preventiv lansat de Israel a devenit extrem de probabil. Mai mult, din motive pe care le voi detalia in cele ce urmeaza, estimez ca acesta ar putea avea loc la inceput de iunie.

Speculatii pe aceasta tema s-au tot facut, de multe ori alimentate de declaratiile din ce in ce mai hotarite ale responsabililor politici si militari evrei. Cu toate acestea, situatia actuala pare sa fie diferita, iar un indiciu cheie a aparut intr-un mod neasteptat.

Cosmarul oricarui Stat Major: razboiul pe doua fronturi

Pe 31 ianuarie, Ministerul Apararii din Marea Britanie a anuntat trimiterea in zona Insulelor Falklands a HMS Dauntless, cea mai avansata nava din flota[1]. Distrugator de tipul 45, HMS Dauntless[2] este echipata cu sisteme ultra-moderne de aparare anti-aeriana si anti-submarin si urmeaza sa inlocuiasca o alta nava din regiune.

Aparent este vorba de o manevra de rutina, iar Ministerul Apararii insista pe aceasta varianta; pe de alta parte, neoficial, declaratiile belicoase abunda:

Distrugatoarele de tipul 45 au capacitati anti-aeriene uluitoare. […] Daca argentinienii ar face vreo prostie, Dauntless poate dobori orice aparat s-ar apropia in zbor. Aceasta nava schimba regulile jocului.”[3] (Amiralul Lord West[4], comandant al Marinei Regale intre 2002 si 2006 si veteran al razboiului cu Argentina).

In acest moment, relatiile Marii Britanii cu Argentina sint tensionate[5] atit in contextul marcarii a 30 de ani de la razboiul din Insulele Falkland cit si datorita descoperirii unor zacaminte importante de petrol si de gaze naturale in zona; cu toate acestea, trimiterea unei nave precum Dauntless nu are o justificare militara, iar din punct de vedere diplomatic este de-a dreptul daunatoare.

Este adevarat ca in 1982 atacul argentinian a fost incurajat de mesajele confuze ale britanicilor[6], dar pentru a trimite un semnal ferm catre Buenos Aires ca Londra nu va abandona insulele, detasarea in cadrul contingentului din Falklands a printului William, al doilea in ordinea succesiunii la tron, ar fi fost mai mult decit suficienta[7]. Si asa masura a fost catalogata de catre argentinieni drept “o provocare”[8], si asa protestele de strada si violentele s-au multiplicat[9]; ce sens ar avea inflamarea situatiei prin trimiterea uneia dintre cele mai puternice nave din flota bitanica?

Din punct de vedere strict militar, un atac similar cu cel de acum 30 de ani pare o idee absurda. In 1982 insulele erau protejate de citeva zeci de militari[10], nu existau nave de razboi sau avioane de lupta, iar facilitatile sumare ale aeroportului din Port Stanley nu permiteau aducerea rapida de trupe pe calea aerului. Acum situatia este radical diferita: in arhipelag sint stationati circa 1.400 de soldati dispunind de sprjinul mai multor nave de lupta si a 4 avioane de ultima generatie, iar baza aeriana inaugurata in 1985 ofera posibilitatea trimiterii de intariri.

Mai mult, capacitatile de atac ale Argentinei sint mult diminuate fata de trecut – portavionul Veinticinco de Mayo a fost dezafectat in 1997, iar aviatia este echipata cu aparate vechi de 35-40 de ani.

Pe de alta parte, garnizoana britanica poate rezista doar un timp limitat in fata unei forte mult superioare numeric, iar daca argentinienii reusesc sa captureze aeroportul inainte de sosirea intaririlor lupta se va incheia. Sa nu uitam ca in lipsa unui portavion si cu capacitatile de desfasurare a operatiunilor amfibii mult diminuate prin recentele reduceri bugetare, o operatiune a Royal Navy de recucerire a arhipelagului este iluzorie.

Altfel spus, apararea cu succes a insulelor depinde de doua elemente cruciale: mentinerea superioritatii aeriene in zona si capacitatea de a aduce intariri in maximum 72 de ore[11].

A trimite intariri pe calea aerului de la 13.000 km distanta nu este de loc simplu; cea mai apropiata baza britanica fiind pe Insula Ascension, la 6.000 km. Chiar daca trupele si echipamentul greu sint transportate de avioane C-17 Globemaster III[12] cu o raza de actiune suficienta, inaintea acestora trebuie trimise avioane de lupta Typhoon si Tornado ce necesita multiple realimentari in zbor. De exemplu, in timpul razboiului din ’82, o singura misiune de atac necesita 11 avioane de aprovizionare pentru doua bombardiere![13] Chiar daca actualele VC10[14] si TriStar[15] transporta de 2 sau 3 ori mai mult combustibil decit vechile Handley Page Victor[16], numarul lor este mic (cca. 20 de avioane[17]), sint vechi si, mai ales, trebuie sa acopere simultan mai multe teatre de operatiuni: Afganistan, Golful Persic etc.

Concluzia? RAF nu este capabila sa sustina simultan doua operatiuni de anvergura implicind realimentari in zbor pe scara larga. Daca Marea Britanie se gaseste implicata intr-un conflict major, nu va dispune de resursele necesare trimiterii intaririlor, in caz de nevoie, in Falklands, iar acestea vor deveni vulnerabile! Aceasta vulnerabilitate poate fi compensata prin intarirea semnificativa a capacitatilor locale de aparare, in particular ale celor anti-aeriene.

Privind din aceasta perspectiva, amplasarea in sudul Atlanticului a HMS Dauntless asigura protectia necesara pentru a putea elibera flota de avioane cisterna pentru o alta misiune majora.

Unde? In Iran.

Fereastra de oportunitate

De ani de zile Israelul ia in calcul un atac preventiv impotriva instalatiilor nucleare iraniene. In mod cert are capacitatea militara, vointa politica si experienta necesare unei astfel de actiuni. Mai mult, armata sa a inregistrat doua succese rasunatoare in operatiuni similare – in 1981 impotriva Irakului[18] si in 2007 impotriva Siriei[19].

Pe de alta parte, o misiune impotriva Iranului prezinta un grad de complexitate mult mai mare atit datorita distantei – ce impune realimentarea in zbor a aparatelor, cit si, mai ales, a numarului imens de tinte ce vor trebui atacate[20].

Fereastra de oportunitate pentru un atac se inchide rapid. Iranul mai are nevoie de doar citeva luni pentru a obtine suficient uraniu inalt imbogatit pentru a produce armament nuclear. Cantitatile necesare fiind foarte mici – de ordinul sutelor de kilograme, implicit pot fi foarte usor disimulate si aparate spre deosebire de uzinele de imbogatire.

Tel Aviv-ul estimeaza ca Iranul va intra intr-o asa numita “zona de imunitate” fata de un atac in 9 luni daca e vorba de Israel sau in 15 daca e vorba de Statele Unite (datorita capacitatilor ofensive net superioare ale acestora)[21]. O decizie trebuie luata rapid.

Situatia actuala din Orientul Mijlociu face lucrurile mai usoare. Siria, pricipalul aliat al Iranului, este puternic slabita fiind in pragul unui razboi civil; retragerea trupelor americane din Irak lasa liber spatiul aerian al acestei tari, lipsita pentru moment de aviatie militara[22], iar Sauditii, desi ar protesta de forma, in realitate ar fi mai mult decit multumiti sa scape de amenintarea iraniana[23].

Deci cind ar putea avea loc atacul? Timpul lucreaza in favoarea Teheranului, asa incit ne putem astepta la o lovitura aeriana mult mai devreme decit sfirsitul celor 9 luni; oricum trebuie lasata si o rezerva de timp. Pe de alta parte, Iranul a dat recent semnale ca ar fi interesat sa redeschida negocierile[24] si trebuie lasat timp eforturile diplomatice de ultim moment pentru a da eventuale roade

Mai intervine si un alt factor – conditiile meteo. Obiectivele nucleare iraniene sint puternic fortificate si necesita un bombardament de precizie. Sistemele de ghidare autonoma a proiectilelor functioneaza corespunzator chiar si in conditii meteo extreme, dar semnalul GPS fiind foarte slab poate fi bruiat cu usurinta sau chiar falsificat[25], asa incit, o misiune de tipul “totul sau nimic” va apela cu precadere la ghidare laser si, implicit, va necesita o buna vizibilitate.

Iranul este o tara mare, cu o suprafata de 7 ori mai mare decit a Romaniei, in buna parte muntoasa si cu un climat foarte variat. Atacul israelian, atit din motive tactice cit si logistice sau politice, va fi limitat la un numar redus de misiuni, iar pentru a asigura lovirea majoritatii obiectivelor – zeci de locatii raspindite in intreaga tara, trebuie asteptata o perioada cu vreme buna. Ca sa avem un termen de comparatie, in primele trei saptamini ale campaniei impotriva Irakului din 1991, circa jumatate din misiunile de atac au fost fie anulate fie redirectionate catre tinte secundare datorita vremii proaste[26].

In Iran martie este, de obicei, cea mai ploioasa luna. Vremea se imbunatateste usor in aprilie si mai, apoi precipitatiile scad semnificativ in iunie[27] (de remarcat ca HMS Dauntless este asteptata sa ajunga in Falklands spre sfirsitul lui martie…) In aceste conditii, apreciez ca un atac nu va avea loc mai devreme de mijlocul lui aprilie, cel mai probabil urmind sa aiba loc la inceputul lui iunie. In functie de situatia meteorologica si de diferite criterii de ordin politic se remarca in special perioadele 3-4 sau, alternativ, 10-13 iunie; prima corespunde unor importante sarbatori publice iraniene[28] (aniversarea mortii lui Khomeini / nasterii Imamului Ali), iar cea de-a doua, unui week-end prelungit in Rusia[29].

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro