Câștigătoarea premiului Pulitzer, Barbara Tuchman, în una din ultimele sale cărți The march of Folly. From Troy to Vietnam prezintă felul în care elementele de decizie politică reușesc – contrar tuturor argumentelor logice, faptelor și sfaturilor, să ia cea mai proastă decizie politică. Referindu-se la Papii anteriori Reformei, la administrația americană în timpul războiului din Vietnam sau la clasica Troia, dânsa arată cum lipsa înțelegerii reale a percepției populației, înconjurarea factorului decizional cu sfătuitori identici în păreri, neasumarea greșelilor (deoarece este mai simplu să continui un eșec spre soluții utopice viitoare decât să îți asumi un nou curs al lucrurilor), incapacitatea de a reforma sistemul chiar și atunci când toate vocile avertizează asupra pericolelor continuării unui curs prezent duc la dezastre ce puteau fi demult evitate.
Azi, guvernul României și-a depus mandatul. Premierul Boc, în fața unui val de antipatie generală, care unește pentru a nu știu câta oara români de orientări diferite, cu interese diferite – divergente chiar, renunță să mai fie calul de bătaie al propriului partid și în același timp al opoziției. Identificarea inamicului comun este facilă, înlăturarea lui firească, problemele care decurg mai departe însă, imposibil de rezolvat. De la soluția tehnocrată pe care colegii editorialiști uită să o asimileze procedeelor mai puțin democratice, cum de altfel ar trebui să facă (Imaginați-vă o țeavă spartă în apartament, apa peste tot și doua tipuri de proprietari – cel care suna un instalator priceput și îi spune: repara cum te taie capul, ia câți bani vrei din casă numai repara! și cel care suna un instalator priceput și îi spune: repară, dar vezi că eu te-am chemat, te plătesc atâta și vreau problema rezolvată), la remaniere, un guvern al opoziției etc. , propunerile aruncate au fost multiple, în ton cu bombardamentul mediatic al datului cu părerea.
Deși nu există un răspuns salvator, încercările nu lipsesc, iar vocile blocate intr-un trecut proiectat în viitor par a răsuna mai tare ca oricând. A vrea să fie ca înainte – ca în perioada guvernărilor post-decembriste, ca în interbelic, ca pe vremea lui Ceaușescu, a lui Cuza, a lui Țepeș? nu ajută deloc cetățenilor care ar trebui să privească spre viitor. Lor mă adresez pentru că, deși nu mulți politicieni cred asta, electoratul are darul rar de a ști, atunci când trebuie, să aleagă.
Președintele a reușit paradoxul de a da și a lua mulțimii elementul catalizator, creând probabil un caz clasic de folly (eng.) . Cu darul impulsivității de care a dat dovadă de atâtea ori (de care se pare că suferă și Blaga, Udrea sau Baconsky), a atacat un simbol al unei umanități percepute, la nivelul Ardealului cel puțin, ca exemplară – doctorul Arafat. Trebuie să fie o performanță demnă de cartea recordurilor să pierzi într-o noapte și ultima brumă de electorat din câteva județe, aici mă refer la Harghita, Covasna, Mureș, Brașov, și o parte a Clujului, unde oamenii își amintesc de tristul accident de elicopter în care a fost implicat un echipaj SMURD, de doctorii și infirmierii aflați la limita epuizării de pe mașinile Arafatului, și de faptul că dacă pățești ceva grav vin ei și te rezolvă, electorat care vedea că cei condamnați zilele astea – Năstare, SOV etc. făceau parte din altă structură politică. Dar talentul de jucător al președintelui a ieșit ca bula de oxigen la suprafață, scandalul a fost subtil mușamalizat sub masca cooperării iar piața revoltată și-a pierdut elementul catalizator primordial. Nu știu daca această pierdere este bună sau rea (a oferit șansa punerii pe tapet a unor probleme alternative?), cert e că un altul nu a mai existat după. De la protecția animalelor și suporterii deranjați de ultimele reglementări pe stadioane, la demiterea președintelui, guvernului, fiecare subiect ridicat a reprezentat o supapă a unei refulări mocnite care abia aștepta să răbufnească. Faptul că s-a reușit acest lucru într-un mod violent ridică și mai multe semne de întrebare referitoare la capacitatea de gestiune a unor crize în România.
Acum Opoziția. Nu știu cine consiliază cele două partide principale aliate, cert e că fie vocile care ar trebui să facă asta sunt sublime dar reușesc bară după bară. Gesturile penibile de asociere cu protestatarii, terminate de câteva ori în busculade și îmbrânceli, mitingurile paralele și discursurile axate pe dictatura președintelui, pe corupție și doar tangențial pe incompetența celor de la guvernare (adevărata problemă, dar când te legi de incompetența altuia, lumea are tendința să aștepte competența proprie), au fost cât se poate de periate de Antene, deși impactul public a rămas, cum bine realizează și dânșii, inexistent. Electoratul este mult mai atent la prezentarea greșelii pentru că a. este identificabilă, b. oferă șansa unei soluții alternative, și c. educă. Cu toate astea Opoziția a refuzat să urmeze acest argument, propunând în schimb eternele promisiuni românești, sortite de la bun început eșecului, cel puțin în percepția publică. Lumea va vota USL, pentru că nu vrea să i mai vadă pe ăștia, nu pentru platforma program a Alianței, ceea ce ne aduce din nou la varianta celor două rele între care alegătorul va trebui să se decidă.
Dacă președintele suferă de impulsivitate, opoziția este tributară gesturilor romantice. Revoluție, Jos Tiranul, Uite demisia din Parlament, nu e demisia din Parlament, sunt idei într-un du-te vino decis parcă dimineața la cafea. Percepția gesturilor de acest tip este una ironică, același folly prezentat la început se pare că afectează în egală măsură pe cei ce se vor viitorii factori decidenți în România, deși de data asta sub forma perpetuării, contrar tuturor semnalelor, a unei interesante mascarade politice.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
