Am rămas mască în faţa televizorului. M-am întrebat o clipă dacă aud bine sau dacă limba engleză nu îmi joacă feste. Ne-a înjurat în direct la televiziune, ceea ce, având în vedere funcţia lui, e echivalent cu o declaraţie de război. El se numeşte Jin Liqun, un ilustru necunoscut pentru europenii de rând, care stă însă aşezat pe o bomba de 3 200 de miliarde de dolari şi decide, după bunul plac al Partidului Iubit, unde investeşte banii poporului şi cui dă o mână de ajutor. E preşedintele Fondului Suveran de Investiţii al Chinei (CIC) şi nu îşi ia nici o precauţie atunci când spune ceea ce crede despre Europa: „Tulburările care s-au produs în ţările europene rezultă din problemele acumulate de o societate care e pe moarte, care trăieşte exclusiv din drepturi garantate. Cred că legile sociale sunt învechite. Ele încurajează lenea şi indolenţa în locul muncii. Sistemul de stimulente a luat-o razna. De ce în unele tări europene locuitorii muncesc până la 65 de ani, chiar mai mult, în timp ce în altele ies la pensie la 55 de ani şi se duc să se plimbe liniştiţi pe plajă?“. Declaraţia de dragoste a continuat. Ea aparţine unui individ sigur pe sine, care nu are mare lucru de pierdut, conştient că e pe punctul de a deveni stăpânul lumii şi că ceilalţi, preocupaţi de certurile lor mărunte, nu i se prea împotrivesc.
Să nu ne ascundem după deget. Europa merge prost. Impresionant de prost, pe alocuri! Sunt cel puţin trei motive mari şi late din pricina cărora ne aflăm aici. Ele sunt în acelaşi timp tema de casă pentru generaţia mea. Primuldintre ele ţine de modul în care ne-am construit locuinţa europeană comună şi de felul cum am îngrijit-o. El a fost dezbătut în Actul I. Al doilea factor major e reprezentat de nebuloasa financiară pe cocoaşa căreia avem tendinţa să punem desaga tuturor nefericirilor noastre recente. A fost abordat în Actul II.
Al treilea factor e cuprins în doi termeni generici: mondializare şi ţări emergente. Să presupunem că cineva ar fi reuşit să hiberbeze în ultimii 15 ani şi s-ar trezi astăzi la o nouă primăvară. Ar descoperi o lume cu susu-n jos faţă de cea pe care o lăsase la culcare. Nici un raport de forţe nu mai corespunde celui pe care îl cunoscuse şi orice cadru de referinţă a dispărut.
În locul vechii ordini economice au apărut tot felul de Cărămizi care îşi construiesc bunăstarea într-un ritm ameţitor (BRICS – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Ele rulează cu o viteză medie a creşterii economice anuale care depăşeşte orice radar al bunului simţ statistic: Brazilia 7%, India 10,1%, China 10,3%. Au evident câteva tururi de pistă de recuperat faţă de noi, dar asta nu explică nici pe departe totul. Ceea ce contează, de altfel, e faptul că rulăm pe acelaşi circuit al resurselor naturale şi financiare şi prea puţin poziţia relativă a fiecăruia.
În locul poveştii învăţate la şcoală în care europenii au adus civilizaţia şi bunăstarea în colonii, ne trezim astăzi cu vechile imperii coloniale prinse în colacul de salvare al fostelor fiice. Cazul Portugaliei e elocvent. Angola îşi investeşte petrodolarii iar Brazilia a decis să înceapă de la Lisabona cucerirea continentului european. E suficient să comparăm structura acţionariatului marilor firme europene de acum 15 ani cu cea de astăzi şi să înţelegem că am intrat într-o nouă lume care joacă după altfel de reguli, multe dintre ele inventate ad-hoc.
În locul statisticilor favorabile vesticilor, China s-a hotărât să ia premiul I cu coroniţă la aproape toate capitolele: prima piaţă mondială pentru automobile, telefoane şi consum de oţel, locul întâi la numărul de utilizatori de Internet şi, atenţie bomba, un milion de ingineri formaţi în fiecare an!
În faţa situaţiei date se deschid înaintea europenilor mai multe drumuri. Primul dintre ele e îmbraţişat de cei care visează cai verzi pe pereţi. E refrenul protecţioniştilor înflăcăraţi şi al extremei drepte care se agită în orice tărişoară europeană. Să închidem ferestrele, să tragem obloanele, să nu mai dăm ochii cu nimeni. Puneţi taxe la vămi, închideţi graniţele, otraviţi fântânile, pârjoliţi câmpiile şi să ne retragem incestuos între noi. Să nu fie cu supărare, dar nu mă voi opri să explic de ce o astfel de soluţie e irealistă şi total contraproductivă. E mult prea evident…Periculozitatea ei stă doar în capacitatea de seducţie pe care o are. E varianta facilă care gâdilă orgoliul oricărui dezavantajat de o situaţie sau alta.
Al doilea drum e reprezentat de un discurs bâlbâit care e, când împotriva delocalizărilor, când pentru eradicarea sărăciei în lume. Astăzi sare în apararea muncitorului european supus presiunii emergenţilor, mâine plânge de mila lucrătorului chinez exploatat pentru câtiva dolari pe oră. Se lamentează ori pentru puterea de cumpărare, întotdeauna insuficientă, a vesticului ori pentru produsele de calitate îndoielnică provenite din Asia. Totul pe fundal de încălzire globală şi des-creştere ecologică (importante, de altfel, dar victime sigure pe un astfel de drum). Veşnic indecis, ne va promite marea cu sarea şi fraternitatea mondială. Tot ce va reuşi să facă între timp, dacă ajunge la manete, e să pună şi mai mult în pericol competivitatea europenilor. Lumea emergemtă îşi va freca mâinile de fericire.
Al treilea constă în a lua taurul de coarne şi a juca de la egal la egal în arena mondială. Căci e un meci în care victoria e la îndemâna europenilor. Dacă vrem să ne impunem ideile am face bine să rămânem în faţă şi să ieşim la atac. Nimeni nu face regulile stând pe tuşă. Unii, cu mult mai puţine scrupule decât noi, stau la pândă. Dezvoltarea Asiei, a Americii de Sud şi a Africii e o oportunitate uriaşă dacă ştii să o sesizezi. Au fost priviţi o bună vreme drept atelierul ieftin al lumii. Astăzi au început să consume având aceleaşi aspiraţii precum confraţii lor vestici. Europenii au o singură şansă de a pătrunde în aceste pieţe: INOVAŢIA. Apple (vezi delirul Iphone în China), mărcile de lux franceze, industria auto din Germania, asiguratorii şi unele bănci occidentale au înţeles toţi noua ordine. Doar păstrând mereu un pas înainte vom continua să dirijăm. Asta presupune însă îndeplinirea câtorva condiţii: investiţii masive în educaţie, o Uniune Europeană decomplexată şi lideri politici şi economici la înălţime. Nu toti observatorii au sesizat întru-totul mişcarea extrem de abilă a funcţionarilor francezi şi a lui Nicolas Sarkozy atunci când au lansat, în plină furtună financiară, ideea unui G20. Profitând de criza mondială şi de o Americă nu foarte legitimă după nebunia din 2008 i-au aşezat pe toţi (dezvoltaţi şi emergenţi) în jurul aceleaşi mese. Emergenţii începuseră să se întâlnească între ei în cadrul unor forumuri în care vesticii erau priviţi precum o lume bizară suferindă de aroganţa istoriei şi lipsită de orice perspective. Astăzi stau, măcar formal, la aceeaşi masă.
Europenii lasă uneori impresia că îşi doresc să iasă din Istoria cea Mare care se scrie cu lacrimi şi sudoare. Nu mai vor decât liniştea unei retrageri în azilul drepturilor câştigate în timp ce miliarde de oameni bat la uşă să intre în locul lor. Europenii nu mai sunt mândri de ei înşişi. Îşi uită cu desăvârşire avantajele. Uită că uniţi ajung la 500 de milioane, că sunt prima piaţă mondială, că moneda lor e splendidă, că inflaţia nu există, că Uniunea Europeană ca entitate nu are datorii, că lumea întreagă e geloasă pe modelul nostru de dezvoltare, că speranţa de viaţă creşte mai mult decât în alte părţi, că 90% din populaţie ştie să scrie şi să citească, are un telefon mobil şi un cont bancar, că suntem primii în domenii precum aeronautica, transporturi, energie, medical, etc. Uităm că noi am inventat în lumea modernă echilibrul, libertatea, democraţia şi justiţia.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
