Raspunsul la intrebarea pusa aici, acum cateva saptamani, de Alin Fumurescu, este probabil negativ. Nu doar Traian Basescu, dar banuiesc nici mereu “originalul” Ion Iliescu, nici “impecabilul” Victor Ponta, nici alti corifei ai vietii politice romanesti. Oricum, cartea marelui sociolog “Omul de stiiinta si omul politic” a aparut foarte recent, la Humanitas, in 2011. Ma intreb chiar cati dintre comentatorii adeseori irascibili, revoltati si febrili ai acestor zile mai gasesc ragazul sa mearga la textele clasice ale filosofiei politice pentru a-si verifica optiunile gratie acestor repere ale intelepciunii. Pentru ganditorul german, care a rostit acele doua conferinte in conditiile tulburi ale unei tari invinse in razboi, devorata de actiuni revolutionare pripite si de avantul nihilist al extremismului, datoria omului politic este sa nu cedeze unui normativism abstract, sa ramana fidel eticii responsabilitatii. Din acest punct de vedere, este important sa judecam oamenii politici prin maturitatea deciziilor, prin curajul asumarii lor, prin stiinta de a face, atunci cand este nevoie, compromisurile rationale care pot oferi acel calm al dezbaterii in absenta caruia spatiul public se destrama, aluneca pe panta anarhiei.
Deci, fie ca l-a citit ori nu pe Weber, cred ca actiunile strategice lui Traian Basescu, fara a fi “impecabile”, merg pe linia unei etici a responsabilitatii, nu pe aceea a unui rigorism exacerbat. Sigur, Weber vorbea despre etica convingerii ca fiind si ea parte a agoniei lumii moderne, o stare de neliniste care il face pe partizanul acestei filosofii sa se arunce in infinite salturi mortale: “Adeptul eticii convingerii nu suporta irationalitatea etica a lumii. Va aduceti, desigur, aminte, cei care l-ati citit pe Dostoievski, de scena Marelui Inchizitor, in care aceasta problema este foarte bine pusa. E imposibil sa aduci la un numitor comun etca convingerii si etica responsabilitatii, sau sa dectetezi pe baza vreunei etici care mijloc anume e justificat de care scop, daca bineinteles accepti sa faci concesii acestui principiu” (p. 147). Politica este, implicit si explicit, scria Weber, un domeniu care nu poate evita constrangerea. Este spatiul libertatii doar pana lun punct, autoritatea nu poate sa se dizolve in neant.
Revolutionarilor iluminatii, indragostitilor de principii ultime, Weber le spunea: “Cine cauta mantuirea sufletului sau si salvarea altor suflete n-o face pa calea politicii, care are cu totul alte teluri, ce nu pot fi atinse prin constrangere. Geniul sau demonul politicii este intr-o continua tensiune interioara cu Dumnezeul iubirii, inclusiv cu Dumnezeul crestin asa cum il prezinta Biserica; iar din aceasta tensiune poate izbucni oricand un conflict cu neputinta de rezolvat. … tot ce se obtine prin actiuni politice, care recurg la mijloace de constrangere si merg pe calea etici responsabilitiatii, pericliteaza ‘mantuirea sufletului’. Cand insa, animati de pura etica a convingerii, urmarim aceleasi scopuri luptand pentru o credinta, rezultatul poate fi o deteriorare si o discreditare in ochii generatiilor urmatoare, cǎci responsabilitatea pentru urmari lipseste”. (pp. 152-153)
Am citit si eu textul de “adio politicului” scris de Mircea Cartarescu. Este un cri de coeur al unui intelectual umanist, sincer exasperat de turpitudinile din viata politica post-comunista, de ceea ce Vaclav Havel a diagnosticat drept cosmarul post-comunist. S-ar putea sa fie acum momentul unei retrageri a intelectualilor din aceasta valtoare, din malaxorul unor patimi in care criteriile minime ale pudorii par sa fi fost abandonate, cand se spune orice despre oricine fara a mai exista o minima framantare ca poti jigni, rani, distruge sentimente si identitati umane.
In ultimii ani, s-au secretat infinite valuri de ura si resentiment, s-au slutit nume si s-au schilodit biografii, ale unor intelectuali si ale parintilor acestora. Alti intelectuali, atunci cand n-au participat cu voluptate la aceste linsaje, au ales sa le aprobe prin tacere. Politicul a fost invadat de comportamente si retorici de o incredibila vulgaritate. Intelectualul nu este obligat sa scrie despre politica, de fapt nu este obligat sa scrie decat despre ceea ce vrea el sau ea sa scrie. Unii alegem sa nu cedam, sa ramanem, tot mai donqujotesti, pe pozitiile noastre, sa le aparam public, fie si pentru ca aceasta este fibra din care suntem alcatuiti. Altii, pe care eu unul ii inteleg perfect, au obosit, sunt dezgustati si prefera sa se dedice unor lucruri mai putin maculante si poate ca bine fac.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
