„Noi consideram în mod greșit că dacă ai un punct de vedere valid şi logic toata lumea o să-ţi dea dreptate. În viaţa reală trebuie să lupți pentru a te face auzit, pentru a putea prezenta argumentaţia şi pentru a convinge audienţa să considere punctul tău de vedere ca fiind valid şi să acţioneze în consecinţă.” Am extras din comentariul postat de Cititor la articolul lui Cristian Ghinea „Note la cald…”
“Resistance Is Futile. You Will Be Assimilated!”, The Borg, Star Trek the Next Generation
1. Am 18 ani, este anul 1996 şi un coleg mai mare de facultate îmi argumentează democraţia parlamentară. El e convins că pluripartidismul aduce o valoare adăugată democrației şi calităţii guvernării: nu are cum ca din dezbaterile parlamentare să nu iasă ceva mai bun decât din creierul unei singure persoane sau din minţile unei oligarhii, cât ar fi ea de luminată, reformatore şi progresistă. Vorbește însufleţit, îmi palce să-l ascult. Îi dau dreptate. Nu are cum, este un lucru evident prin sine însuşi! Parlamentarismul este pentru oameni serioşi, are reguli de dezbatere clare, presupune responsabilitatea colectiva a elitelor noastre, a celor mai buni dintre noi.
2. După ce considerăm că am răspuns pe îndelete şi clar contra-argumentelor aduse de o autoritate cărei îi prezentasem în avans policy brief-ul care o viza, discuţia cu colegul meu alunecă spre cotidian. De fapt e o discuţie mai veche care o revine periodic. De când am lansat think-tank-ul şi pentru că încercăm să ne ţinem departe de politică, concentrându-ne exclusiv pe politici publice, diverse trusturi media ne acordă atenţie. Şi în trecut el se plângea că televiziunile îi mănâncă prea mult timp, îi dă programul peste cap şi efortul nu este nici măcar răsplătit financiar. Eu îl împingeam mereu de la spate să nu refuze prezenţa media pentru că notorietatea se poate capitaliza mai târziu şi putem promova idei de politici publice şi rapoarte de cercetare şi evaluare mai uşor. Azi era descurajat şi efortul i se părea fără rost: acolo se discută aiurea, se sare de la una la altă, nimeni nu ascultă pe nimeni, nu e un dialog real, e o confruntare permanentă care la final are nevoie de câştigători şi de învinşi. Dacă e altfel, combatanţii din studio consideră că au pierdut vremea, ei trebuie să atace sau să apere ceva. Pe el emisiunile astea îl plictisesc teribil, a renunţat de mult la televizor şi nu-i mai urmăreşte pe lătrăi decât sporadic pe internet.
3. Accept invitația unei televiziuni fără politică editorială care să exprime o preferinţă politică clară (cel puţin pentru mine). Astăzi, când notorietatea ţine locul valorii şi efortului, am şi eu nevoie de acest compromis. Săptămânile şi lunile de muncă de la ideea de proiect şi până la raportul de cercetare nu înseamnă nimic dacă rămân demersul unor anonimi. Îmi zic că nu am ce pierde, mă asigur că în platou va fi măcar o persoană pe care o consider un interlocutor plăcut, care să merite efortul şi care să-mi ofere măcar speranţa unui dialog interesant. Întreb de temă şi mi se răspunde ceva de genul „ce au mai făcut ăştia azi în Parlament”. Bănuiam că dacă sunt invitat de azi pentru azi nu o să fie o discuţie prea legată acolo. Dar speram că totuşi o să am şansa unei minime documentări asupra temei ce era de dezbătut. Îmi asum faptul că va trebui să mă bazez exclusiv pe spontaneitate şi primesc invitaţia cu gândul că o astfel de experienţă mă ajută la vorbitul în public şi face parte din categoria de activităţi de dezvoltare personală.
Aşa se face că mă trezesc faţă în faţă cu doi politicieni, perfect reprezentativi pentru partidele de la putere şi din opoziţie din care fac parte. Intru cu mintea deschisă, sperând la o oră întreagă de discuţii interesante. După ce moderatorul face turul galeriei cu o întrebare de început pentru toţi, cei doi invitaţi-politicieni se dezlănţuie. Ca de obicei, ştiţi: se acuză de lipsă de dialog dar se întrerup la fiecare 5 – 10 secunde, vorbesc despre utilitatea negocierilor dar vin cu obiective maximale de genul Guvernul să-şi dea demisia, Preşedintele la fel; se jignesc, ripostează, se supără, sunt ironici, ridică vocea, ameninţă, întrerup, pălăvrăgesc la întâmplare despre orice. Important este cine se impune, cine are microfonul mai mult, cine reţine mai mult atenţia. Totul se cuantifică în secunde. Secunde după secunde şi minute după minute. Ar putea să o ţină toată noaptea aşa. Deja nu ţin pasul cu ei. Şi chiar dacă aş putea să-l ţin, mi-am pierdut interesul. Mă retrag şi schimb priviri cu ziarista din stânga mea, mă bufneşte râsul. Detaşat de discuţie, auzindu-i fără să-i ascult, cei doi îmi par din Muppets Show… Mahna … Mahna. „The question is what is a Mahna … Mahna”? The question is who cares!? Şi să te ferească sfântul să intri în gura lor. Pe mine nu m-a ferit. Detaşat aşa cum eram, n-am suportat argumentul imbecil, susţinut exclusiv cu DEX-ul că România e dictatură. Şi i-am spus că este injust faţă de victimele (ucise şi torturate) care au opus rezistenţă adevăratelor dictaturi. Este aberant ca noi să spunem că trăim în dictatură în timp ce-l acuzăm în direct de la televiziuni pe dictator de toate păcatele lui şi ale predecesorilor lui. Am fost somat ca pe loc să declar „cu cine sunt, cu puterea sau cu opoziţia”. Degeaba încercam să spun că judec fiecare situaţie de la caz la caz în funcţie cu argumente şi mă poziţionez ca atare. Da, Guvernul a greşit când a introdus impozitul aşa numit forfetar; da, guvernul a făcut bine când a promovat noua legislaţie a asistenţei sociale. Irelevant, el vroia să ştie cu cine sunt. Şi probabil că la fel de irelevante au fost şi felicitările pe care mi le-a trimis anul trecut după un policy brief în care evaluam o stare de fapt dintr-un sector guvernamental.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
