N-am discutat pana acum rolul nociv al “Antenelor” in hiperbolizarea crizei si in diabolizarea lui Traian Basescu. Sunt insa uluit ca acele persoane care sunt framantate si de o virgula din ceea ce scriu, acei redutabili polemisti care nu pregeta sa scrie pamflet dupa pamflet pe subiectul “sinecuristilor si pupinilor”, n-au gasit de cuviinta sa spuna un cuvant pe tema totusi mai actuala a manipularilor grosolane provocate din acea directie. Cand am postat articolul “Obligatiile unui presedinte” stiam ca ma expun. Nu-i am in vedere pe cititorii care pot fi in dezacord, chiar unul accentuat, cu modul cum percep eu lucrurile. Este dreptul lor si voi lupta pentru acest drept daca va fi vreodata pus la indoiala. Dar exista oameni care nu pot supravietui fara sa faca procese de intentie si fara sa ponegreasca. Nu stiu de ce o fac, am banuielile mele, dar nu le voi dezvolta aici. Pe unii ii devora vechi complexe ale ratarii profesionale. Pe altii, invidii ce tin de vizibillitate, prezenta publicistica, recunoastere academica. Ceea ce ei numesc”influenta”.
Cei care aleg sa taca in privinta naturii toxice a inventiilor anteniste, dar nu contenesc sa atace intr-o singura directie, argumentand ca isi focalizeaza criticile asupra “puterii”, pierd din vedere, deliberat sau nu, ca “Antenele” detin o imensa putere de persuasiune in Romania de azi. Cand se va scrie istoria acestor ani si a intortocheatei tranzitii romanesti, rolul acestor statii de televiziune si al celor care isi fac o pseudo-profesiune ca propagandisti devotati patronului nu va fi uitat. Teratologia tranzitiei va retine numele unor Badea, Gadea si Ciutacu, alaturi de numele papusarului sef. Va retine si numele celor care i-au tolerat si i-au incurajat prin tacerea lor.
Am gasit zilele trecute intr-un dulap cu carti demult uitate un volum de Dan Voiculescu intitulat “Adevarul despre Crescent”, Editura Economica, 2001, cu o postfata de Sergiu Andon, avocatul d-lui Voiculescu in procesul (castigat, cred) cu Petre Mihai Bacanu. Nu mai tin minte, ori prefer sa nu tin minte, cum a ajuns la mine acea carte, un fel de apologia pro vita sua a celui caruia mai toata lumea ii spune astazi Felix. Et pour cause. Am rasfoit-o pe atunci in viteza, am uitat de existenta ei. Scopul este limpede: auto-inocentarea. Rezultatul, din punctul meu de vedere: nul. “Opera” incepe duios-romantic, cu cuvintele: “Unde esti copilarie cu gradina ta cu tot–as putea sa parafrazez un vers celebru in momentele de nostalgie”.
Fiindca vorbeam aici zilele trecute despre tupeu, despre ceea ce numeste chutzpah, nu ma port abtine sa nu citez titlul unui dintre capitole: “Valoarea demnitatii in statul de drept”. Sigur, statul de drept in viziunea Grivco. Ultimul capitol, nu mai putin dulceag-sentimental, se incheie cu cuvintele: “Daca-mi recapitulez viata profesionala, viata de adult, constat ca ea se imparte, pana acum, in trei etape practic egale ca durata: 10 ani de slujba la stat,10 ani lucrati la patron, si 10 ani de cand sunt propriul meu stapan. De acum incolo, si pana la sfarsit, asa voi ramane: propriul meu stapan”.
In mai 2006, dl senator Dan Voiculescu s-a adresat Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste cerandu-ne sa-l exoneram de acuzatiile privind trecutul sau indoielnic. Evident ca nu era cazul, i s-a raspuns politicos, dar domnia sa nu ne-a iertat. In presa voiculesciana s-au purtat campanii intense imptriva Comisiei, acuzata de a fi, in cel mai bun caz, intruchiparea zadarniciei insasi. Cine crede ca actuala cruciada mediatica voiculesciana nu are legatura cu acele momente din vara anului 2006, cand a inceput marele transfer de dosare dinspre SRI si SIE catre CNSAS, se inseala amarnic. La sfarsitul lui 2011, mai precis in ianuarie 2012, a inceput pentru dl Voiculescu un alt ciclu de zece ani. Se pare ca nu-i mai este de ajuns (daca ii va fi fost vreodata) sa fie “propriul sau stapan”. Si-ar dori sa fie stapanul Romaniei. Iar pentru aceasta, niciun mijloc, oricat de sordid, nu este demn de dispret.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
