Cum explicam fanatismul revolutionar in veacul al XX-lea? Cum a fost posibila orbirea unor intregi generatii? Ce explica adeziunile infierbantate, devotiunile nevrotice, acele “caderi la Partid” despre care scriau Aleksander Wat si Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se intampla uneori pe varii forumuri conspirationiste si nu doar acolo, la ceea ce se numeste, falsificator, calomniator si denigrator, “complotul iudeo-bolsevic”? Cum s-a constituit reactia inversa, de dezgust in raport cu masacrele ordonate de Stalini si cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denuntate de Hrusciov drept „cultul personalitatii”? Care a fost fenomenologia abjurarii, a desteptarii, a rupturii cu mirajul totalitar? In curand va la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, volumul clasic “The God that Failed” (Zeul care a dat gres). Aparuta in 1949, la inceputul Razboiului Rece, si fiind perceputa ca un veritabil manifest anticomunist, cartea, care includea eseuri de Koestler, Gide, Silone, Spender, Richard Wright si Louis Fischer, a fost tradusa in franceza cu titlul ”Le Dieu des ténèbres” si a aparut in colectia “Liberté de l’esprit” condusa ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.
In cartea mea “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom de Laura Lipovan) am examinat in adancime ceea ce s-a numit “the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei in sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pilda, pe un Karel Kosik ori pe un Jiri Dienstbier sa se desparta de leninism si sa sustina „socialismul cu chip uman” si apoi, dupa infrangerea Primaverii de la Praga, sa devina disidenti? Aceeasi intrebare este valabila pentru un Janos Kis, Jacek Kuron ori Bronislaw Geremek. Raspunsul il gasim, in mare masura, in scrierile autobiografice ale marelui apsotat care a fost Milovan Djilas. Am langa mine, cand scriu aceste randuri, volumul „Of Prisons and Ideas” cu autograful autorului, unul dintre acei intelectuali care, plecand dinspre fanatismului cominernist a reusit sa se emancipeze, sa se debaraseze de camasa de forta a ideololgiilor utopice. Ne-am intalnit la Washington in martie 1988, m-a prezentat tatalui sau istoricul Aleksa Djilas de care ma leaga o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, in 1947, pe sora mamei mele Cristina Luca, fosta luptatoare in maquis devenita diplomat cultural al guvernului Groza. In acel ceas de conversatie am vorbit despre Ana Pauker si Tito, despre Mosa Pjade si Kardelj. Cu Aleksa m-am revazut la Varsovia, cred ca in 2007, la o conferinta NEXUS organizata de Rob Riemen, autorul acelei carti de o mare frumusete intitulata „Nobletea spiritului”, tradusa la Curtea Veche in colectia „Constelatii”.
In Polonia, Romania si Ungaria, neindoios, a existat, in prima faza a regimului comunist, o prezenţǎ masiva a militantilor de origine minoritara (ucrainieni, evrei, maghiari, bulgari) in aparatele de dominatie (partid, Securitate, ideologie, planificare etc). Subiectul a fost examinat, intre altii, de catre Pavel Campeanu si Andrei Roth. In Ungaria si Polonia fenomenul poate chiar mai pronuntat decat in Romania, cum demonstreaza chiar “Memorandumul de la Snagov” al lui Imre Nagy. Cum scria marele scriitor polonez Czeslaw Milosz, nu era vorba de niciun “mister rasial”, ci de atractia exercitata de internationalismul mistic al bolsevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate si persecutate in perioada interbelica si mai ales in anii razboiului. Apoi, trebuie sa luam in seama ca in fruntea PCR s-a aflat, intre 1945 si 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic romaneasca, ca tot etnici romani au fost Teohari Georgescu, Alexandru Draghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceausescu, Constantin Parvulescu, Ilie Verdet, Manea Manescu, Constantin Dascalescu, Suzana Gadea, Ion Ionita, Stefan Andrei, Cornel Burtica, Virgil Trofin, Ion Stanescu, Cornel Onescu, Nicolae Plesita, Ion Iliescu, Ion Traian Stefanescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat si atatia altii. Discut aceste chestiuni in volumul “Stalinism pentru eternitate”.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
