S-ar putea ca, în curând, timpul să demonstreze că frustrările sociale nu sunt un monopol al erei Băsescu.
Tulburările care au avut loc cu precădere în Bucureşti, începând cu 12 ianuarie, au dat naştere la sentimente de îngrijorare privind fragilitatea procesului democratic în România. Dar trebuie să încercăm să privim şi partea bună a lucrurilor, fără a zugrăvi evenimentele recente în cele mai sumbre tonuri.
În primul rând, oamenii n-au demonstrat pentru Gigi Becali, pentru vreun escroc de la Caritas sau pentru Radu Mazăre, ci pentru o persoană a cărei reputaţie de bun samaritean este pe deplin meritată. Succesul pe termen lung al lui Raed Arafat în crearea unui sistem de servicii medicale de urgenţă i-a câştigat acestuia respectul populaţiei, în contextul corupţiei şi incompetenţei care domină, de ceva vreme, serviciile de asistenţă medicală din România. Păstrând proporţiile, îl putem descrie ca pe un rege Carol I arab, unul care a venit în România fără a şti ce rol va avea de jucat aici şi care îşi va aduce o reală contribuţie la mersul înainte al naţiunii.
Apoi, este bine că, în diverse oraşe, oamenii par să fi reacţionat prin proteste la demisia lui Arafat, ca urmare a anunţării planurilor de privatizare a serviciilor de urgenţă. O decizie la care Traian Băsescu a avut un cuvânt greu de spus a fost percepută ca o palmă de către cei care duc un trai la marginea subzistenţei şi care au simţit că până şi cele mai elementare servicii de asistenţă sunt puse în pericol de ultima strângere a şurubului austerităţii. Dacă oamenii ar fi primit, cu calm, o nouă lovitură la starea lor materială precară, acesta nu ar fi fost decât semnul unei societăţi amorţite, indiferente.
În al treilea rând, violenţele au fost crunte şi dramatice, mai ales în seara de duminică, 15 ianuarie, însă s-au dovedit, în acelaşi timp, răzleţe şi de scurtă durată. În prezent, dat fiind faptul că şomerii care au emigrat din România încep să se întoarcă acasă, ar putea exista pericolul escaladării tensiunilor sociale şi al creşterii ratei criminalităţii. În ultimul deceniu, după cum poate confirma şi majoritatea cetăţenilor străini, oraşele româneşti au fost printre cele mai sigure locuri de vizitat din Europa. Dar e puţin probabil că lucrurile vor rămâne astfel pentru multă vreme, de-acum înainte.
În al patrulea rând, opoziţia şi-a supraestimat şansele de reuşită, aşa cum au demonstrat rezultatele slabe ale mitingului PNL din 19 ianuarie, organizat de Crin Antonescu în Bucureşti. Reacţia sa la proteste a fost una de maliţiozitate făţişă şi de indiferenţă la adresa cauzelor acestora. Într-o manieră surprinzător de lipsită de inhibiţii, PNL a încercat să escaladeze tensiunile, folosindu-le în interes propriu. Strategia lui Crin Antonescu ar fi fost mai credibilă dacă acesta ar fi subliniat determinarea partidului său de a realiza ceva în cadrul sectorului serviciilor de asistenţă medicală, însă tăcerea tocmai în privinţa scânteii care a declanşat tulburările a fost de-a dreptul asurzitoare.
În al cincilea rând, Băsescu a renunţat la poziţia nefondată pe care o adoptase în privinţa noii legi a sănătăţii. Politica de privatizare anunţată, spre consternarea tuturor, a fost imediat revocată, iar Arafat reprimit în funcţie. Reprezentanţi ai PDL au declarat că vor avea multe de învăţat de pe urma managementului deficitar într-o chestiune cu o sensibilitate enormă la public şi că partidul va încerca să-şi repare căile de comunicare, aproape inexistente, cu societatea.
De partea mai puţin bună a lucrurilor, mă tem că sunt chiar mai multe de spus.
Băsescu a dat dovadă de incompetenţă, ceea ce înseamnă că eşecul din sănătate riscă să se transforme într-un punct de referinţă pentru întregul său mandat la preşedinţie. Concedierea unui secretar de stat cu un palmares încununat de realizări admirabile, urmată de declaraţia la televiziune în care justifică această măsură prin aceea că respectivul părea un stângist, reprezintă un exemplu perfect al incompetenţei care a dus la ruinarea propriilor colegi de partid, în trecut. Prin astfel de intervenţii spontane în mass-media, preşedintele îşi distruge reputaţia în faţa populaţiei, oferind credibilitate televiziunilor demagogice din România, unde el şi ceilalţi promotori ai schimbării vor fi întotdeauna prezentaţi drept băieţii răi.
Băsescu şi partidul său nu au nicio strategie pentru 2012, după cum remarca Vasile Blaga cu aproape un an în urmă. În schimb, a existat un efort susţinut în încercarea de a se folosi de patronajul statului şi de majoritatea firavă pe care coaliţia o are în parlament pentru a încetini avansul opoziţiei şi a-i pune piedici, ori de câte ori au avut ocazia. El şi echipa sa s-au bucurat de reuşite care i-au deranjat pe cei din USL, iar aceştia cu siguranţă se simt frustraţi că următoarele alegeri vor avea loc abia în toamna următoare. Preşedintele a fost atât de preocupat să-şi consolideze propria sursă de putere în vremuri grele, încât a uitat că tot el ar trebui să fie apărătorul poporului.
Imaginea unui om autosuficient şi chiar coleric reprezintă, cu siguranţă, o sursă de resentimente, mai ales atunci când condiţiile de trai sunt din ce în ce mai grele pentru un larg segment al populaţiei. Vremurile în care Traian Băsescu era promotorul unui nou mod de a face politică, care să încline balanţa puterii de la grupurile de interese spre cetăţeni, sunt demult apuse. Astăzi, nici nu e nevoie de manipulări excesive din partea media pentru ca Băsescu să fie privit ca un insider din establishment. El îşi ia în serios îndatoririle de preşedinte şi condamnă afişarea ostentativă a opulenţei. Dar o abordare îngustă şi lipsită de imaginaţie sugerează că, de la Cotroceni, cu greu poate empatiza cu problemele cu care se confruntă milioane de români de rând.
Deşi Crin Antonescu caută cu disperare susţinerea poporului, prăpastia dintre el şi societate este şi mai evidentă, cu mult înainte de a avea şansa să pună piciorul la Cotroceni, în calitate de preşedinte în funcţie. Calitatea esenţială pentru acceptarea şi ascensiunea sa rapidă în PNL pare a fi militantismul constant în războiul îndreptat împotriva lui Băsescu. Într-adevăr, această confruntare pare să devină una dintre cele mai lipsite de inhibiţii din istoria de 135 de ani a ţării ca stat de sine stătător. Este extrem de sugestiv faptul că maestrul unora dintre cele mai întunecate arte ale actualei epoci media, Sorin Roşca Stănescu, a fost primit în partid joia trecută, în timp ce un nou acces de revoltă erupea înaintea discursului susţinut de Crin Antonescu în faţa a 7.000 de suporteri anti-Băsescu. Fără îndoială că un alt publicist neobosit, Mircea Dinescu, a fost extrem de mulţumit de sine după ce a împroşcat-o cu un epitet vulgar pe Andreea Pora, pentru că aceasta a refuzat să aprobe o vânătoare de vrăjitoare anti-Băsescu. Este vorba despre acelaşi Dinescu care, în 2000, aproape că a fost linşat, în timp ce vorbea în numele PD în Moldova, de către acelaşi tip de mulţime pe care el, împreună cu ceilalţi demagogi din mass-media, îl susţin zilele acestea.
Oficialii care nu reuşesc să facă distincţia între protestele legitime şi revoltele ilegitime care le-au depăşit în scurt timp jonglează cu cele mai sumbre reacţii. E uimitor cum indivizi care s-au bucurat de sprijin financiar pe termen lung din partea Uniunii Europene, în vreme ce restul sectorului public a fost complet abandonat de Bruxelles, încearcă să o ia înaintea liberalilor în a aduce acuzaţii politicienilor din PDL; nu demult apăreau cu timiditate în studiourile Realităţii, iar astăzi aproape se simt ca acasă, acolo. La fel, politruci europeni precum Graham Watson sau Martin Schultz întinează valorile europene, binecuvântând metodele extraparlamentare ale protejaţilor lor din PSD şi PNL de la Bucureşti şi solicitând schimbarea regimului, ca şi cum ar fi nişte imperialişti care vor să-şi impună voinţa asupra unei ţări din lumea a treia.
Citeste tot articolul ei comenteaza pe Contributors.ro
