Dacă închid ochii, îl pot vedea aievea pe minunatul meu profesor de geografie din şcoala generală aşezând tacticos pe perete, la începutul fiecărei ore, o hartă a lumii prafuită şi vai de capul ei. Cu harul lui de dascăl fara pereche, ne-a deschis tuturor ochii asupra minunilor lumii. Eram cea mai tare clasă din şcoală la ”ţări, oraşe, ape, munţi. animale şi total”. Pe vremea aceea, nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce, în toate hărţile, Europa era în centru. Vizual ne poziţionam vestul şi estul raportat la Ea (nu la Greenwich ne gândeam noi atunci). Toate drumurile mentale plecau de aici, toate piesele de puzzle se aranjau in jurul ei. Ea era dată, restul era relativ.
De ceva vreme încoace, cadrul acesta, solid fixat în mintea noastră, e pus la încercare, ori de continuarea amplificată a crizei începute în 2008 ori de predicţiile referitoare la mondializarea care ne-a înghiţit şi care ne va lăsa în urmă, transformându-ne într-o periferie. Cert educată şi interesantă, dar, totuşi, periferie.
Să nu ne ascundem după deget. Europa merge prost. Impresionant de prost, pe alocuri! Sunt destule motive serioase pentru a intra în panică. În astfel de momente, găsesc că e sănătos pentru orice ins sau colectivitate să se privească fără perdea şi să desluşească paşii care l-au împins în acel punct. E condiţia elementară pentru a putea să-ţi desenezi viitorul.
Sunt cel puţin trei motive mari şi late din pricina cărora ne aflăm aici. Ele sunt în acelaşi timp tema de casă pentru generaţia mea.
Primul dintre ele ţine de modul în care ne-am construit locuinţa europeană comună şi de felul cum am îngrijit-o. Criza ne-a dezbrăcat de orice iluzie, ne-a anulat marjele de manevră obişnuite şi ne obilgă să privim adevărul în faţă. Ce vedem ? Avem de-a face cu trei Europe, în zona Euro (plus o a patra a ţărilor proaspăt intrate în UE, aspirante, mai devreme sau mai târziu, la adoptarea monedei unice). Prima e puternică şi, pe alocuri, agresivă (Olanda, Germania). E notată AAA şi începe să se întrebe ce caută în acelaşi club cu suratele ei mai sărace. A doua şchioapătă, însă are toate resursele necesare pentru a ieşi la liman (Franţa, Italia, pe alocuri, Austria). La dolce vita şi égalité/ fraternité le încurcă uneori socotelile, însă nimic grav, pe termen scurt. A treia e sub perfuzii cu şanse minime de supravieţuire. A mâncat atât de mult încât i s-a făcut rău. Unii i-au nimit PIGS (Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania). Un detaliu, cred că „I”–ul e potrivit pentru Irlanda, iar nu pentru Italia aşa cum a fost el lansat, iniţial.
Nimic şocant sau destabilizator până aici. În orice mare ansamblu economic (SUA, China) găsim aceleaşi disparităţi între diferitele zone care îl compun. Păcatul nostru, însă, este acela că am uitat să ne dotăm de o veritabilă putere centrală care să vegheze asupra redistribuţiei inteligente, a arbitrajelor necesare, a marilor proiecte de investiţii comune sau a mobilităţii forţei de muncă (dincolo de barierele lingvistice). În locul unui veritabil guvern european, politicienii noştri, obtuzi şi interesaţi de scaunul local, s-au mulţumit să pună în comun o sumă de instituţii tehnnocratice şi ilizibile pentru cetăţean. Parlamentul European e o glumă, când ar trebui să fie fundaţia casei noastre comune. Câtă pasiune şi energie se depun încă pentru nişte alegeri la nivel naţional ! Ele nu mai au nici o importanţă, cu excepţia, poate, a Franţei şi Germaniei. Şi câtă nepăsare, care le convine de minune politrucilor noştri, faţă de alegerile europene şi instituţiile care ar trebui să ne ghideze în jocul planetar. Fiecare ţară are motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, să ţină cu dinţii de modelul său. Ni se reaminteşte istoria, sentimentul naţional, limba şi toate celelalte accesorii care ne fac să ne credem buricul pământului şi să îl privim cu suspiciune pe străin.
Prima veste buna e că ştim ce avem de făcut. Dacă refuzăm, ne merităm soarta. Soluţia e unică şi se numeşte integrarea instituţiilor şi a deciziilor. Fără un veritabil Guvern European care promovează o politică economică şi fiscală coerentă la niveul continentului, dezechilibrele se vor accentua iar orice investitor de talie ne va privi cu suspiciune. Fără un Parlament European, transformat în veritabil reprezentant al tuturor, vom rămâne veşnic prizonierii unor jocuri prosteşti naţionaliste. Fără un Preşedinte care să electrizeze mulţimile şi să încarneze Europa, continentul nu-şi va seduce niciodată cetăţenii şi va rămâne o simplă maşinărie tehnocratică generatoare de suspiciune în locul adeziunii. Fără o Bancă Centrală decomplexată, scăpată de fobiile cu iz istoric ale nemţilor, vom face doar ajustări à la marge. Fără reguli şi pedepse usturătaore pentru cei care le încalcă, lumea ne va râde în nas. Sâmburele acestui nou tip de edificiu există. Ţine doar de noi să construim.
A doua veste bună e că, de fiecare dată când s-a aflat la strâmtorare, construcţia europeană a avansat. S-ar putea ca, retrospectiv, să-i fim recunoscători crizei actuale. Căci ea nu e, nici pe departe, o criză a monedei Euro. Urmăriţi cursul Euro/Dolar sau rezervele deţinute la nivel mondial, şi zâmbiţi. E o criză de guvernanţă în zona Euro, criza unor zidari nepricepuţi şi hoţi, care au construit casa cuiva furând jumatate din materialele puse la dispoziţie.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
