Am scris aici despre felul cum unii inteleg sa elimine contextul cand este vorba de a hiperboliza pana la desfigurare semnificatiile unui cuvant dintr-un text. Deontologia sucombǎ in faţa partizanatului. Asemenea hiper-interpretari, catusi de putin inocente, duc de fapt la denaturarea intentiei autorului, la falsificarea mesajului genuin si la culpabilizari absurde pe linia a ceea ce un istoric numea cauzalitatile diabolice. Se merge cu dezolanta nonsalanţa pe calea falaciosului rationament post hoc ergo propter hoc.
Ceea ce ma uimeste este ca ne blocam in discutarea decontextualizata a unui cuvant, dar nu luam pasajul in spiritul sau. Incercam acolo sa examinez momentele de fractura ale politicului in clipe de explozii anarhice, rolul celor pe care Gustave Le Bon ii numea les meneurs in raport cu ceea ce tot el numea les foules, ori cei care fac parte din the mob, un concept diferit de cel de masses (v. Hannah Arendt), riscurile legate de posibila transformare a unor nemultumiri, frustrari, iluzii naruite, asteptari neonorate si dureroase incertitudini in actiuni violente. Vorbeam despre “antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane”.
De-a lungul anilor, am scris pe larg despre fantasmele salvarii si despre diversele forme de mobilizare (manipulativa sau nu) in ceea ce profesorul Ken Jowitt numeste movements of rage. Cartea acestui exceptional politolog, vreme de decenii profesor la Universitatea California din Berkeley, azi senior fellow la Hoover Institution din Palo Alto, “New World Disorder”, publicata la inceputul anilor 90 la University of California Press, va apare curand in traducere romaneasca in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche. Memorandumul Academiei de Stiinte a Serbiei a prefigurat izbucnirile haotice ale urii in timpul razboaielor de secesiune din fosta Iugoslavie. Intre delirul nationalist al academicienilor si sociopatul Arkan, amintit intr-un articol aparut aici, pe “Contributors” de catre Theophyle, ori personaje gen Slobodan Milosevici, Radovan Karadzici si Ratko Mladici, conexiunea nu a fost una nemijlocita, fireste, dar a existat.
Miscarile spontane de protest pot aduce la suprafata, pe langa fortele favorabile unei binevenite innoiri, regenerari a tesutului politc, si ceea ce numim “drojdia societatii”. Profetii violentei, de la Sorel la Negri, pariaza tocmai pe aceste straturi debusolate si defavorizate, incearca sa le utilizeze drept “subiect revolutionar” pentru a demonstra falimentul statului de drept, natura “ipocrita” a institutiilor democratice, caracterul “represiv al tolerantei”. Recititi finalul “Omului unidimensional” de Herbert Marcuse si cred ca veti fi de acord cu mine. Este normal si important ca intelectualii democratici (un termen propus de Olivier Mongin) si politicienii responsabili sa nu le cante-n struna acestor forte anarhice (era sa scriu “stihinice”, dar cuvantul a fost compromis de comunisti), sa nu le aclame drept “incarnarea negativitatii istorice”, sa nu le directioneze spre contestarea violenta a statului de drept.
Niciodata si nicaieri n-am afirmat ca ar fi existat vreun pogrom in Piata Universitati. A spune ca ma dezic de ceea ce-am scris este un neadevar. Eu insumi am repostat aici, pe acest blog si pe “Contributors” fragmentul in discutie si am pledat pentru o lectura contextuala, impotriva extragerii tendentioase a unui cuvant pentru atingerea unor obiective retorice. Toate textele scrise in aceste zile, de fapt toate textele mele fara exceptie, sunt accesibile. Inclusiv acela despre intelectualii-canalii. Sincer vorbind, nu stiu cum as putea fi mai explicit.
Citestre tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
