Acest articol e un răspuns articolului dlui Horia Pătraşcu, Si eu sunt un Anarhist.
Unul dintre cele mai interesante cursuri oferite în perioada studenţiei la Ecole de Criminologie, Université de Montréal se intitula- Mouvements sociaux, violence et securité (Mişcări sociale, violenţă şi securitate) predat de către Benoît Dupont.
Să ne înţelegem, nu trăiesc actual în România. Observ actualitatea prin intermediul media şi pot avea uneori o imagine subiectivă, dar şi o obiectivitate generală, din postura unui om din exterior. Ca şi concept, perspectiva cosmonautului asupra Pământului din spaţiu nu seamănă cu a celui de pe stradă, deşi referenţial se raportează la acelaşi obiect. Primul poate realizează fragilitatea şi unicitatea într-un univers imens, al doilea este prins în altă imagine.
Revenind la curs, Benoît Dupont, cu o experienţă în cercetări legate de poliţie, la nivel internaţional, cu o activitate ştiinţifică remarcabilă, nu avea nimic din figura clasică a unui profesor. Tânăr, a transformat cursul într-o activitate de reflecţie din perspectivă istorică, juridică şi sociologică, presărată cu exemple din actualitatea vremii. De la mecanismul construirii violenţelor sociale, conflictele sociale până la metodele de intervenţie ale poliţiei- analize de caz, de exemplu despre ce a mers ce nu a mers în cazul intervenţiilor, pentru forumul G20 de la Quebec când, au existat violenţe de stradă. Iar când e vorba de violenţă socială, numai exemplele din cotidian la ora respectivă, nu lipseau, printre altele atentatele din Irak, Alger. Mişcările extremiste din Sri Lanka, manifestaţiile din Nepal. S-a oferit la curs, o oportunitate de participare în direct la o manifestaţie violentă anuală care are loc pe străzile din Montreal, la aceiaşi dată, 15 Martie, Ziua Contra Brutalităţii Poliţiei, din perspectiva de observator. Un curs interesant viu, interactiv, diferit ca şi formă şi fond, de amintirea modelului de învăţământ predominant al prelegerilor sforăitoare predate de somităţi incontestabile, unde studentul trebuia să stea în bancă, iar profesorul vorbea singur din România.
Mai târziu, am avut ocazia să particip, la manifestaţii, unele care au degenerat în violenţe colective, din perspectiva unui participant, al forţelor de ordine. Cu totul diferită ca şi experienţa unui student spectator.
Omul din spatele unei căşti şi uniforme, este un om. Cu temeri, cu calităţi cu defecte. E adevărat, a ales uniforma, dar nu a ales implicit confruntarea fizică, ca mijloc de rezolvare a unei probleme de securitate pentru semeni.
Intervenţia lui e necesară pentru a proteja proprietatea şi drepturile celor mulţi. A integrităţii fizice. Dar este responsabil singur în faţa legii faţă de actele sale. E nevoie de mult autocontrol, ca să nu dezlănţuie fiara din el (cu toţii avem mecanismul instinctului atavic de a se apăra prin forţă şi de a trece de la o poziţie defensivă la una ofensiv-agresivă). Profesionalismul, munca în echipă scenariile, organizarea şi cel mai important comunicarea, sunt instrumentele care-l ajută în a păstra controlul. Execută nişte ordine în care trebuie să aibă încredere, poate nu întotdeauna e de acord cu părerile individuale.
Manifestantul, partea opusă e un om de asemeni. Cu frustări acumulate, cu revendicări mai mult sau mai puţin clare, cu o viziune deseori tunel asupra momentului respectiv. Indiferent de argumente, vede o singură soluţie radicală. Care poate însă interpreta greşit anumite semnale. O arestare, pentru el reprezintă îngrădirea unui drept. Nu mai caută să înţeleagă de ce s-a ajuns acolo, că există mecanisme ulterioare de rezoluţie- un sistem de justiţie, că uneori arestările sunt necesare pentru a izola şi anihila acţiunile acelor oameni care şi-au pierdut autocontrolul şi au devenit un pericol pentru securitatea celor din jur. Inclusiv a manifestanţilor. Nu e nimic arbitrariu, să imobilizezi un huligan care a aruncat cu un cocktail molotov, a spart un geam, a incendiat o maşină care nu era a lui. De aceea de multe ori ca şi spectator, secvenţa pe care o percepe, nu e tocmai cea mai aproape de realitate şi înainte de a interveni fizic, e mai bine ca şi atitudine civică să observe. Să filmeze intervenţia, dacă crede că se comite un abuz, o probă pe care un judecător o poate lua în considerare. Poliţiştii sunt identificaţi cu nume, se cunoaşte dispozitivul care a acţionat într-o anumită zonă se pot retrasa şi sancţiona mai târziu abuzurile prin prezentarea anchetatorilor sau media a probelor.
Revenind la manifestaţii, sunt exprimări legitime ale frustrărilor sociale. De multe ori denotă absenţa unui mecanism politic de reglare a problemelor.
Prea de multe ori, politicienii manipulează revendicări şi temeri legitime în interese proprii electorale instingând la dezordine. Acei politicieni care nu respectă propriul cadru legal şi încadrat al alegerilor democratice la patru ani. Nu-şi respectă propriul statut, de a rezolva diferenţele în forurile politice. Există partea opusă, a acelor politicieni care au închis arbitrar robinetul dialogului de partea lor. Acei politicieni nu-şi respectă de asemeni statutul, necăutând soluţii colective şi ignorând calea dialogului.
Dar există şi partea bună, există alegeri. Se poate sancţiona cu un vot un comportament.
Există manifestanţi de profesie, care găsesc în orice cauză (am observat nume care ies pentru fiecare cauză în străzile Bucureştiului, un echivalent oarecum celebru în Montreal e protestatarul Jaggi Singh) motivul ideal de a ieşi în stradă şi a participa la nişte revendicări vagi şi temporare. De la antiglobalism, antitotalitarism, antidictatură, antipoliţie, antistânga, antidreapta, ies şi strigă în stradă. Trăiesc prin asta un sentiment de valorizare. E ok, şi cu ei, atât timp cât respectă libertatea celorlalţi.
Dar nu e nimic corect cu cei care utilizează violenţa.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
