Alchimia a fost pentru multe milenii un antemergător al ştiinţei, un laborator al unor idealuri care până acum s-au dovedit a fi intangibile. Alchimia este considerată a fi, printre altele, un precursor al farmacologiei, multe din poţiunile preparate de alchimişti pretinzând a fi panace-ul universal. Alchimiştii erau lăsaţi sa lucreze, erau finanţaţi, stimaţi, chiar temuţi iar potentaţii vremii sperau ca aceştia sa reuşească măcar într-unul din dezideratele lor, transformarea fierului în aur. Principul de baza, din care se trage şi numele acestei protoştiinţe este unirea a doua elemente pentru a genera un al treilea, mai valoros. Puterea alchimiştilor a stat în secretomanie, în impresia pe care au cultivat-o cu dibăcie, ca ştiu cum, pot face aur dar pentru diverse motive nu vor să îşi dezvăluie ştiinţa. Alchimia a dispărut de îndată ce ştiinţa, în accepţiunea ei modernă a impus experimentul şi dovada ştiinţifică pentru validare. Alchimişti însă mai exista printre noi iar o astfel de promisiune minune se afla în dezbatere publica în România sub sintagma “Noua reforma a Sănătăţii”.
România trece printr-o perioadă dificilă. Avem nevoie de împrumuturi astronomice, de 16 miliarde de de euro, conform declaraţiilor preşedintelui Băsescu. Cum ne aflam într-un an electoral şi nici nu intră în discuţie o diminuare a investiţiilor (cele mai multe de mici dimensiuni, incapabile să genereze viitoare venituri şi majoritatea fiind suspectate a fi contractate cu firme dispuse la finanţarea campaniei electorale) principalele discrepante bugetare care trebuie sa fie acoperite rămân capitolele legate de pensii şi de sănătate.
Autorii proiectului de lege, care se suprapun în mare măsură cu autorii Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice din România, identificaseră corect soluţiile pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului sanitar din tara noastră: creşterea anuală a finanţării bugetare cu 1% până la atingerea unui prag de minim 6% din PIB. Loviţi de o amnezie stimulată de şedinţe cu FMI, sub bagheta aceloraşi autori astăzi nu se mai pune problema unei creşteri a finanţării sistemului sanitar ci ni se serveşte spre dezbatere o ipoteza prin care, din unirea a doua sisteme – cel public şi cel privat – vor reieşi îngrijiri de sănătate mai multe, de mai buna calitate şi, în acelaşi timp, fără a se injecta nici un dolar american marcat FMI, vom genera şi o marja de profit suficient de mare pentru a mobiliza asiguratorii şi viitorii manageri privaţi ai spitalelor. Privatizarea a devenit un panaceu universal, o sursa de generare de resurse, ce mai încolo şi-ncoace, o pură alchimie politică.
Proiectul de lege este stufos şi doar aparent abundent în reglementari însă dezbaterea propriu-zisă se limitează la doar doua subiecte vitale pentru existenţa sistemului sanitar: privatizarea caselor judeţene de asigurări şi privatizarea spitalelor (posibilă dar recomandată ferm de Preşedintele României). Acestor doua subiecte li s-a mai adăugat, pentru coloratură, şi ipoteza posibilităţii oferirii de servicii de tip SMURD de către operatori privaţi.
Privatizarea caselor de asigurări de sănătate – fără a detalia cum şi de ce ar putea fi benefică societăţii – că doar nimeni nu s-a plâns până în prezent de o proastă administrare din partea caselor judeţene, pare o mişcare asemănătoare concesionarii principalelor servicii publice gen furnizarea de petrol şi gaze naturale, de curent electric, de apă, adăugind aici şi privatizarea sistemului bancar. În afara monopolului crunt şi a preturilor aliniate la nivel european nu am simţit absolut nici un singur beneficiu. Totuşi, spre deosebire de aceste servicii scăpate de sub controlul statului, pentru privatizarea caselor de asigurări nu exista nici un fel de presiune. Pe surse, diverşii oficiali ai sistemului, au cultivat ideea ca aceasta privatizare este impusa de Fondul Monetar Internaţional. În scrisorile de intenţie date publicităţii nu exista însă nici un fel de astfel de menţiune. Astfel se deschide cale ipotezei unui interes privat, de grup.
Implicarea societăţilor de asigurări de sănătate în administrarea contribuţiilor obligatorii este lăsată să se înţeleagă ca va conduce la stimularea sistemului de asigurări private. Ipoteza în sine vine în coliziune cu un fapt recunoscut chiar în expunerea de motive – nivelul cheltuielilor private cu sănătate din România a depăşit cotele de avarie, reprezentând intre ” între un sfert şi o treime din totalul bugetului sanitar, ceea ce reprezintă una dintre cele mai mari contribuţii directe din UE”. Menţinerea contribuţiei publice actuale la FASS şi stimularea asigurărilor private înseamnă orientarea politica spre o spoliere accentuată a populaţiei, dincolo de orice limite ale protecţiei sociale. Nu mai discutam de o politica de centru stânga ci una de extrema dreaptă, în care principalul criteriu de supravieţuire în fata bolii este disponibilitatea financiara a pacientului.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
