Dupa o scurta si foarte concisa prezentare a noii strategii de aparare nationala a Statelor Unite, descrisa intr-un document “Sustaining US Global Leadership: Priorities for 21st Century Defense“, document formulat intr-o limba de lemn care ar fi facut cinste tovarasilor, se poate ajunge la trei concluzii principale – prima concluzie ar fi ca asistam la inceputul unui nou “razboi rece” si implicit la folosirea unor “proxi” pentru rezolvarile “urgente”; a doua concluzie ar fi ca administratia Obama incearca inaintea alegerilor sa minimalizeze impactul posibil al insuccesului generat de “Strategia resetarii” (Reset Strategy), care nu numai ca nu a rezolvat nimic, ci a creat o sumedenie de noi probleme; in sfarsit, a treia concluzie ar putea consta intr-un transfer al prioritatilor americane dintr-o zona geografica Euro-Atlantica spre o alta zona care incepe din Orientul Mijlociu si se intinde pana in Pacific.
Interesele americane de la Franklin D. Roosevelt si pana la Obama, se reazema pe gandire politico-militara formata din patru componente necesare implementarii ei. Aceste componente folosesc la stratificarea problemelor si folosirea metodologiilor diferite pentru fiecare nivel de probleme/interese. Prima componenta sau principiu strategic l-as numi “IGNORAREA” (Ignore) – daca cineva nu-ti poate fi de folos ignora-l. Exact ceea ce au facut americanii europenilor in relatiile cu China. Al doilea principiu se numeste “OCOLIREA” (Work Around) – daca parerile partenerului nu-ti convin ocoleste-l. Americanii au facut-o in interventia din Irak, i-au ignorat pe francezi si germani si si-au facut treaba cu cine a dorit sa participe. Al treilea principiu ar fi “ANGRENAREA” (Engage) – cand gasesti un minim consens angreneaza-l, exact ce au facut americanii in cazul sanctiunilor cu Iranul. Un ultim principiu al strategiilor americane este fara dubiu anticul “DEZBINĂ ŞI DOMINĂ” (divide et impera sau in originalul anglo-saxon, divide-and-rule), implementat excelent de americani in relatiile cu Rusia, cand occidentalii si rasaritenii au avut opinii absolut diferite.
Daca o dorim sau nu globalizarea nu a reusit sa inlature statul national sau sa-i atenueze importanta. Probabil ca apartenenta la o natiune nu poate schimba firea umana, cel putin nu inca. Polaritatea in relatiile internationale exprima felul in care puterea este impartita si exprimata in aceste relatii. Istoria umana a cunoscut toate felurile posibile de a imparti puterea, influenta si resursele planetei intr-un anumit interval de timp istoric. De la unipolaritatea Egipteana (intre 3150 si 1285 î.Hr) la unipolaritatea Elenistica pe timpul lui Alexandru Macedon (intre 331 si 323 î.Hr) si in sfarsit la unipolaritatea reprezentata de Republica si Imperiul Roman (in perioada dintre 188 î.Hr – 395 d.Hr). Ultima perioada de unipolaritate (eu zic aparenta) a fost reprezentata de Statele Unite intre 1991 si 2001.
Bipolaritatea reprezinta impartirea puterii intre doua tabere, exact asa cum s-a intamplat pe timpul Razboiului Rece. Bipolaritatea, impreuna cu arsenalul atomic au adus cea mai lunga perioada de pace din toate timpurile in Europa. Razboiele se duceau prin “ părţi proxi” si cine putea sa prospere a prosperat.
Probabil ca din 2001 lumea a intrat intr-o situatie de multipolaritate internationala, bazata pe multipolaritati mondiale si regionale. Polii de putere mondiali sunt disputati de SUA, Rusia, China, UE.
Dupa o perioada de conflicte directe, Statele Unite incearca o intoarcere treptata spre o gestionare indirecta a conflictelor anticipate, posibile, sau chiar probabile conform viziunii strategilor lor politici si militari. Conform unor date neformale, este preconizata din 2015 o scadere de pana la 15% din bugetul de aparare al Statelor Unite in perioada 2015-2010. Lipsa de eficienta in cheltuielile bugetare a fost extrem de criticata de fostul Ministru al Apararii, Robert M. Gates (vezi aici) si noile tendinte de taieri bugetare sunt deja vizibile. Vezi (T-1 si T-2). Suficient sa privim costurile enorme pe care le-au avut Statele Unite in ceea ce numim astazi “Razboiul impotriva terorismului” (War on Terror) pentru a vedea cat de mult s-a investit si cat de putine au fost rezultatele (vezi “Razboiul împotriva terorismului – structuri, doctrine şi costuri”) .
Statele Unite incearca din 2009 o retragere treptata din Europa. In articolul “O Europă multipolară – mize şi provocări” incercam sa disting problematica acestei despartiri fara sa ating modul in care se va face. Astazi, dupa “conflictul libian”, este mai mult decat clar – SUA nu va mai interveni direct in conflictele pe care le considera apartinand Europei, chiar si sub drapel NATO. Interventia lor fiind numai logistica si poate de sustinere aeriana si navala. In viitori ani vom vedea o micsorare dramatica a bazelor militare americane din Germania, Olanda si Italia si mutarea unor elemente in Marea Britanie si Estul Europei pentru a intari linia defensiva in fata Rusiei pe care am numit-o la sugestia Stratfor – intermarum.
Cele doua zone ramase sub atentia integrala a Statelor Unite sunt in primul rand Orientul Mijlociu, cu zone de conflict deschise intre Iran-Siria si aliatii Hizbullah-Hamas imptriva Israelului si zona sudica Arabia Saudita si statele din Golf tot in conflict cu Iranul. A doua zona mai putin “calda”, dar nu mai putin primejdioasa, este Marea Chinei si Pacificul de Vest. Aici jocul poate fi facut indirect, prin parti “proxi”, de genul Coreelor si Vietnamului. Vietnam, care a intrat direct in conflict cu China din cauza divergentelor in cazul granitelor navale in zone probabil bogate in zacaminte de gaz si petrol. O analiza amanuntita despre prezenta americana in ambele zone de conflict in zilele urmatoare.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
