… In Mathesis sau bucuriile simple, daca nu ma-nsel, Constantin Noica zicea ca oamenii sunt in stare sa suporte orice sacrificiu, doar pentru placerea de a putea spune mai apoi “v-am spus eu!”. De aici si placerile perverse ale profetilor Apocalipsei. Dar cand placerea lui « v-am spus eu ! » e dublata si de bani – multi bani – cum sa-i mai rezisti ? Sincer, nu stiu daca scenariul prezentat de Daniel Oanta pe Voxpublica(aici) e real sau nu. Pur si simplu, nu ma pricep. Dar mi se pare fascinant si doar ca ipoteza de lucru. Rezumand, scenariul suna asa : Toata lumea e de acord. Salvarea euro – si, implicit, a Uniunii Europene – depinde de recastigarea increderii « pietelor ». Dar daca « pietele » au apucat deja sa parieze pe prabusirea euro, ce le-ar mai putea convinge ? Cum sa mai “recastigi” increderea unor piete care au pariat deja pe neincredere?
Primele strambaturi din nas au aparut deja : It’s too little, too late ; Marea Britanie ramane pe dinafara, ceea ce creeaza complicatii institutionale (cream structuri paralele ?) ; n-avem eurobonduri ; masurile trebuie adoptate prin referendumuri de modificare a Constitutiei (vezi argumentul Basescu) , s.a.m.d.. Luate una cate una, toate contra-argumentele au macar o doza de logica si de bun simt. Dar, daca folosim « scenariul Oanta », indiferent care ar fi fost concluzia summit-ului de la Bruxelles, “pietele” ar fi reactionat la fel – stramband din nas. E greu sa te lasi convins, cand nu vrei, ba ai mai si pariat ca nu vei fi.
Repet : speranta mea e ca Daniel Oanta se inseala. Dar simplul fapt ca un asemenea scenariu este, macar teoretic, posibil, s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri : In ce fel de lume traim, daca pariul pe Apocalipsa a devenit rentabil ? Reformuland : In ce fel de lume traim, daca speculatorii fac muzica, iar politicienilor nu le mai ramane decat sa danseze (impleticit) ? Nu, nu dau cu piatra in « speculatori ». Ei nu fac altceva decat sa se conformeze « logicii pietelor ». Daca e, asadar, sa dau cu piatra in cineva, dau in logica fara de care acest scenariu nu ar fi fost posibil din capul locului. Pe « piete » nu le poti arata cu degetul, ca n-ai cum. Precum in cazul « opiniei publice », « pietele » nu se lasa prinse la colt. Sunt alunecoase. Sunt intotdeauna, ca viata la Kundera sau particulele la Heisenberg, « in alta parte”. In partea in care nu te uiti.
Cu tirania politica e relativ simplu, zicea Tocqueville. Tiranul poate fi, eventual, decapitat. In cazul opiniei publice, insa, pe cine sa decapitezi? In cazul “pietelor”, cu cine sa te rafuiesti? Nu-l poti acuza pe Gigi (sau pe Soros), ca face si el ce poate – bani. Dupa cum George Soros a recunoscut cinstit, ceva e profund gresit cu sistemul in care lui ii e ingaduit sa faca profetii care se implinesc pentru simplul motiv ca … le face (self-fullfilling) : «Daca eu zic ca dolarul va creste » – zicea Soros – «si lumea ma crede, lumea va cumpara dolari si, ca urmare, dolarul va creste. Dupa care, toti ma vor lauda pentru asemenea ‘preziceri’ . Si de fiecare data, cu fiecare ‘reusita’, impactul meu va spori.». Amuzant, poate, la o scara mai mica – sa-ti poti ingadui sa dezvalui trucul si sa nu se intample nimic, pentru ca toti il stiu. Alarmant, cand miza e viitorul Europei.
In batalia dintre contabil si politician – o batalie care se poarta acum pe ambele maluri ale Atlanticului – sa nu uitam lucrurile de baza. Banii nu exista. Sa nu-i luam prea tare in serios, ca dauneaza la sanatate, ca si tutunul. Banii sunt o conventie. Ne jucam de-a mama si de-a tata, de-a « eu zic ca dolarul e mai tare decat euro ». Tu ma crezi sau nu. Or, stabilirea conventiilor e atributul politicianului, nu al contabilului.
Citeste tot articolul si comenteaza pe
