Am scris despre avantajele regulii fiscale de maxim 0,5% din PIB deficit structural pentru România. În esenţă, spuneam despre un plus de disciplină fiscală, predictibilitate macroeconomică, reducerea volatilităţii macroeconomice determinate de ciclurile electorale şi de ce nu, câştiguri reale de bunăstare pe termen mediu şi lung. Este evident că Germania (care are o astfel de regulă încă din 2009; de fapt are ţintă de maximum 0,35% din PIB pe deficitul structural la nivel federal si sold bugetar structural echilibrat la nivel regional) şi-a impus punctual de vedere, plecând de la nevoia de a-şi reduce pierderile determinate de comportamentul de tip pasager clandestin al ţărilor UE neglijente cu stabilitatea macroeconomică.
Ce pot să spun? Sunt oarecum dezamăgit de dezbaterea pe acest subiect. Nu numai la noi dar şi în ţările dezvoltate UE, paleta argumentelor împotriva regulii fiscale stabilite are o foarte mică legătură cu cîştigurile/ pierderile macroeconomice determinate de implementarea ei. Sunt invocate cuprinderea sau nu a regulii în Constituţie, faptul că regula condamnă la subdezvoltare, că nu se mai pot face investiţii s.a.m.d
Câteva umile consideraţii cu privire la legitimitatea acestor argumente.
Despre cuprinderea ei în Constituţie. Studiile legate de implementarea regulilor fiscale arată că acestea trebuie să fie clare, să fie uşor de cuantificat, să poată fi monitorizate şi să nu fie încălcate. O regulă încălcată este mult mai rea decât situaţia în care nu există nicio regulă în vigoare. Analog strategiei inflation targeting promovată de către BNR, credibilitatea are maximă importanţă. Bun. Şi atunci cum facem să nu fie încălcată? Trebuie prinsă într-un act normativ cu putere juridică ridicată. În Constituţie sau într-o normă juridică de putere apropiată. La noi am putea să o includem în Constituţie sau cred eu, în Legea Responsabilităţii Fiscale, alături de regulile pe cheltuieli pe care le avem deja înscrise acolo. A doua variantă, cu condiţia strict necesară de a se prevedea sancţiuni foarte dure pentru nerespectarea prevederilor legii LRF. Totuşi, unde există un risc dacă se include în Constituţie? Exact în ţările cu stabilitate politică redusă, cum avem şi noi. Pentru că deîndată ce ai introdus regula fiscală în Constitutie, ea va trebui să poată fi şi modificată, în cazul în care, de exemplu, peste 6 ani mediul macroeconomic se schimbă. Ori pentru a modifica Constituţia trebuie să ai o largă majoritate. În situaţia noastră este clar că gradul ridicat de oportunism politic s-ar putea să acţioneze atunci şi regula / nemodificată / să înceapă să lucreze împotriva ta, ca ţară.
Despre faptul că Regula fiscală blochează investiţiile. Fals. Acest tip de regulă fiscală este de departe cea care are cea mai ridicată marjă de flexibilitate. Ah, da. Dacă gîndim în termenii situaţiei din ultimii ani sau de acum, sigur că blochează investiţii. Blochează investiţiile cu efecte de multiplicare reduse, blochează repartizarea discreţionară a banilor publici din Fondul de Rezervă, blochează investiţiile publice cu randamente foarte mici sau zero. Blochează risipa, blochează corupţia. Haideţi să luăm şi nişte exemple. România în 2003 deficit bugetar efectiv pe cash 2.2% din PIB déficit bugetar structural 0,8% din PIB cheltuieli de capital 3,6% din PIB. România în 2005 deficit bugetar efectiv pe cash 0,5% din PIB déficit bugetar structural 0,8% din PIB cheltuieli de capital 3,9% din PIB. În 2005 cu problemele ştiute. Reducerea la jumătate a ratei de creştere, inundaţii plus secetă. Altfel, credeţi că Polonia, Cehia şi Bulgaria, toate cu peste 5% din PIB cheltuieli de capital ar consimţi să-şi blocheze investiţiile?
Despre faptul că Regula fiscală ne condamnă la subdezvoltare. Fals. Dimpotrivă. Ultimii 20 de ani ne-au arătat că am funcţionat în salturi, în spirale în care ne-am întors mai jos de unde am plecat. Indicatorii de bunăstare sunt mai jos acum decât în 1990 (vezi studiile Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii pe această temă, pe www.iccv.ro). Tocmai că regula fiscală te forţează să îmbunătăţeşti structura cheltuielilor şi să încerci să creşti veniturile la buget. Te forţează să reduci evaziunea, să creşti colectarea, să prioritizezi investiţiile, să reduci furăciunea din achiziţiile publice. Te forţează să atragi toate fondurile europene. Te forţează să nu-ţi mai baţi joc de împumuturile de la BEI si BM. Adică să te întinzi cât ţi-e plapuma. Iar plapuma o poţi face mai mare sustenabil, crescând calitatea investiţiilor şi a cheltuielilor publice.
Sigur că acum depinde ce vrem să alegem. Mărim plapuma trăgând de ea şi trăim foarte bine câtiva ani cât durează expansiunea şi apoi plapuma se strânge şi trăim foarte prost, neutralizînd toate câştigurile de bunăstare acumulate anterior. Adică trăim în iluzie, în volatilitate. Sau mergem cu câştiguri graduale, dar pe care le avem pentru totdeauna. Aici este problema.
Revenind. De acord că implementarea regulii fiscale este mult mai importantă decât simpla enunţare a ei. Şi eu sunt curios să văd detaliile experţilor privind clauzele de exonerare, să văd care va fi mecanismul implementării efective, care va fi procedura de “împăcare”, de corecţie faţă de deviaţiile din trecut etc. Apoi sunt extrem de interesat să văd cum va funcţiona regula la noi, cum va reacţiona ca răspuns la şocurile pe inflaţie, pe output gap, volatilitatea cursului de schimb, rata dobânzii sau la şocurile neanticipate (dezastre naturale etc).
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
