Am citit cu interes punctul de vedere al domnului Marius Vasileanu, care în articolul “Biserica la breaking news? Despre stareța care a născut doi gemeni“ făcea o paralelă – după mine surprinzătoare – între vocația monahală și alergarea unui maraton.
După cum e lesne de bănuit, acest articol analiza modul în care presa a tratat cazul acestei nefericite starețe, dar și problemele din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.
Sunt de acord, în principiu, cu concluzia de etapă a dlui Vasileanu: “disfuncţiile şi hei-rupismul din interiorul BOR dau apă la moară hei-rupismului şi lipsei de profesionişti din mass-media românească. Ignoranţa din Biserică şi lichelismul din presă – aceştia sunt cei doi gemeni de care ar trebui să ne ruşinăm“.
Sunt însă în textul dlui Marius Vasileanu cîteva lucruri față de care am – ca jurnalist și, întîmplător, alergător de maraton – un punct de vedere diferit.
Spune dl Vasileanu că “cel ce îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de viaţa monahală este precum un alergător de cursă lungă, la un maraton“, cursa monahului fiind, totuși, una pe viață. Apoi, deși apreciază că este un efort deosebit, nu pentru toată lumea, la maraton se întîmplă totuși și “peripeții“: alergătorii se mai împiedică, se mai odihnesc, uneori iau o “dușcă de lichid“ interzis, ba chiar abandonează. Și totuși nimeni nu îi blamează pentru asta, ba chiar sunt priviți ca niște eroi, este concluzia sa.
Monahia, ar fi la rîndul său, “precum un maraton care durează o viață“ dar ale cărei reguli subtile sunt cunoscute doar de cei familiari cu acest fenomen, specialiștilor și monahilor înșiși. “De ce atunci o privire atât de aspră şi lipsită de orice înţelegere pentru cei care-şi asumă un maraton de ordin spiritual?“, “Atunci de ce această isterie mediatică cu privire la stareţa care a născut?“, se întreabă dl. Vasileanu.
Deși aparent logică, comparația între maraton și monahie, folosită de dl Vasileanu, mi se pare inadecvată. Întîi de toate, maratonul este o competiție cu tine însăți/însuți. E o cursă pe care o alergi singur, pentru a-și dovedi că poți să îți depășești limitele fizice, că poți să îți găsești noi limite psihice (exclud, aici, pe profesioniști, care fac acest lucru și pentru a-și cîștiga existența).
În schimb, monahia nu cred că e o cursă solitară, ci un sacerdoțiu, o vocație și o obligație liber asumate. Ca monah ești – sau ar trebui să fii – un model pentru alții, să te pui – prin rugăciune și efort sapiențial – în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. E tot o cursă pe termen lung, dar cu altă finalitate, cu alte implicații.
Desigur, și în maraton se pot face greșeli. Poți greși prin faptul că nu ți-ai controlat starea de sănătate, că nu te-ai antrenat suficient, că folosești substanțe interzise etc. Și pentru asta se plătește: te poți accidenta, poți abandona, poți fi eliminat din viața sportivă. Dar e o vină individuală, nimeni altcineva nu este responsabil pentru asta.
Ce se întîmplă însă cînd un monah greșește? Nu sunt eu în măsură să mă pronunț asupra unei asemenea situații. Domnul Marius Vasileanu prezintă însă cîteva din motivele care au dus la apariția nefericitului caz al stareței de la Tăriceni și, printre altele, menționează “lipsa de vocație a nenumăraţi dintre cei care sunt astăzi călugări (inclusiv ierarhi!) și care nu au vocaţie reală pentru o astfel de viaţă“ (viață monahală – n.m.)
La maraton îți trebuie, așadar, doar o bună stare de sănătate, o minimă condiție fizică, un program de antrenament și să cunoști regulile competiției. În monahism, se pare, e vorba întîi de toate de vocație. Maratonul e (aproape) pentru oricine. Monahia e însă doar pentru cei aleși.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
